Versiunea revizuită a acestei postări se găsește aici:

https://www.vladfaur.ro/ro/blog/show/piatra-secuiului/

Eheheiiiiii, dragii moşului…

Cum nu ne-am mai văz’t demult ar trebui să ştiţi că Domnu’ Vlad şi-a îmbunătăţit recordul personal de altitudine prin parcurgerea crestei şi atingerea culmii Piatra Secuiului.

Sâmbătă dimineaţa… înarmaţi cu rucsaci, sandwich-uri, beţe de trekking şi alte accesorii (tractoraşe, remorci, etc.) am încercat abordarea Pietrei. Încercarea s-a soldat cu un eşec datorită vremii câinoase care s-a manifestat printr-o ploaie măruntă, mocănească şi care ne-a făcut să ne întoarcem nemulţumiţi şi bodogănind…

Duminică dimineaţa era soare. După obţinerea tuturor acordurilor preliminare Domnu’ Vlad a fost de acord cu o nouă abordare, fapt pentru care la ora zece dimineaţa eram în comuna Colteşti.

Ajunşi noi la biserica maghiară am mai mers circa 100 m dupa care am făcut dreapta pe prima străduţă. După o orientare rapidă în ce priveşte vremea am ajuns la concluzia că ar fi bine să punem ceva pe noi, asta şi pentru că vântul bătea cu o oarecare viteză iar termometrul măsura cca. 9 grd. Celsius…

Ne luam deci polarele şi o pornim voiniceşte din nou către Piatră. Domnu’ Vlad cunoscând deja zona s-a hotărât să fie conducătorul tentantei aventuri, astfel că marcajele cu cruce albastră au devenit o ţintă principală în calea noastră. Îi propun să asculte ceva la lepetreier-ul din dotare (mp3 player) până parcurgem drumul de ţară, lucru cu care dumnealui nu este de acord poate şi datorită faptului că ţârâitul greierilor era de preferat astazi trupei Cargo sau formaţiei Holograf (care reprezintă preferințele muzicale predilecte ale lu’ Domnu Vlad).

La un moment dat Domnu’ Vlad s-a oprit brutal. Mă întreb dacă a intervenit o schimbare de planuri or something like that, dar mă lămuresc de îndată. Oprirea era dedicată exclusiv studiului unui delicat melc. Mă rog… studiem noi melcul în linişte, fără zgomot pentru a nu-l speria.

La un anumit moment Domnu Vlad observă în iarba de la marginea drumului un alt melc şi decide că dumnealor trebuie să stea musai unii lângă alţii. Îi punem noi lipiţi ca să aibe o surpriză când se trezesc şi plecăm mai departe.

Undeva către capătul drumului de ţară trebuia trecut pârâiaşul. În dreapta, dincolo de pârâiaş şi de un fel de gard viu format din arbuşti (mulţi dintre ei plini de spini, după cum am observat), se găsea o turmă de oi care avea stâna mai sus pe deal (o observasem noi, goală, în ziua precedentă). Turma era pazită de un cioban de etnie maghiară şi de cca. trei câini din cât am avut noi vreme să ne dăm cu sama. Ne punem noi rucsac în rucsac cu beţele implantate în faţa picioarelor.

Stăm aşa o vreme să se plictisească câinii. Într-un târziu, auzim de după arbuşti o voce hodorogită care striga la câini ceva. Din experienţa mea de-o viaţă am asimilat limba ca fiind asemănătoare cu cea a lui Petõfi Sándor numai că era mult mai colorată cred, deoarece la fiecare două cuvinte se repeta o succesiune de elemente din care noi am distins ca şi cunoscute numai semnificativele „picio iabo”. Repet şi eu traducerea românească a expresiei (în minte desigur) şi într-un final câinii se opresc. Evident în timpul cât am fost ţinuţi ostateci nu ne-a trecut nici o clipă prin minte să facem vreo poză… Nici voi n-aţi fi făcut, vă asigur…

Ok… Il ajut pe Domnu’ Vlad să treacă pârâul în ciuda protestelor vehemente ale acestuia (nu mai ţin prea bine minte dar cred că era ceva cu „copil mare” şi „pot şi singur” !!!!). Trebuie spus că de acolo până la primul marcaj a trebuit să „balaurim” puţin, marcajul nefiind evident, mă rog, într-un final dăm de marcaj… Bine… dăm de el şi pentru că trona majestuos pe unicul pom din zonă. Whatever… eu încă balauream prin nişte măceşi când Domnu’ Vlad s-a înfiinţat victorios lângă pom (implicit marcaj) şi a dat de ştire întregii văi printr-un chiot repetat de câteva ori. Nu ştiu sigur dacă oile s-au speriat de chiote dar cred că aceasta ar fi o eficientă armă de luptă împotriva câinilor ciobanilor de acum înainte… Ne mai gandim…

După o mică pauză de băut apă şi de jucat cu tractoraşele din dotare ne-apucăm să luăm versantul pieptiş. Urcăm de la marcaj la marcaj, ne mai ajutam reciproc până când la un moment dat găsim poteca de creastă. O apucăm frumuşel pe dânsa nu înainte de a ne uita o dată înapoi. Ce vedem este extrem de asemănător cu o custură… Un fel de Custura Sărăţii de vreo douăzeci de ori mai mică.

O luăm către Colţii Trascăului lăsând în stânga un Colţeşti tare, tare mic undeva joooooooooosss… Ne felicitam reciproc pentru curajul de care am dat dovadă şi-o pornim mai departe. După ce urcăm (încă) pieptiş o porţiune mai bolovănoasă, poteca revine la sentimente mai bune, singura dificultate fiind găsirea marcajelor. Hotarâm că trebuie să facem o pauză pentru refacerea energiei. Reenergizarea o facem cu caşcaval feliat cu gust de şuncă şi cu ceva jeleuri în formă şi cu gust de mure şi zmeură.

Eram pe undeva pe la jumătatea crestei şi la o distanţă oarecum apropiată de noi patru personaje de etnie germană pasionate de modelism se distrau cu un planor cu telecomandă. Domnu Vlad hotărăşte că vrea şi dânsul să facă aşa ceva, eu îi spun că nu mă pricep şi cel mai bine ar fi să găsim un club. Ok… rămâne stabilită aia cu clubu’. Ne strângem frumos staniolu în punga din dotare, o punem pe aceasta din urmă în rucsac şi purcedem spre vârful care se vedea deja în zare şi părea destul de populat.

După asaltul final ne apropiem cu paşi tremurânzi de cele două borne care reprezentau vârful Piatra Secuiului (1128.7m !!!!!!!!!!!!!!). Cu roşu şi bold, da?

Ne bucurăm c-am depăşit prima oară pragul de o mie de metri, tragem chiotele de rigoare…

Pe vârf, cum am remarcat deja, lume multă. Trebuie spus că în această expediţie numai eu şi Domnu’ Vlad am ştiut limba română. Acei mulţi neni şi tanti de pe vârf erau nemţi şi maghiari.

După pozele de rigoare cu tractoraşele transportate în rucsăcel special pentru acest eveniment ne hotărâm să coborâm prin Şantul Mare. Şanţul Mare este extrem de abrupt şi plin de pietre. De la un moment dat, pârâiaşul o ia printre pietre şi udă poteca de stânci astfel că fundicul delicat a lu’ Domnu’ Vlad a suportat mici avarii (dar nu de natura să ne facă să ne uităm ţelul).

Şi tot aşa coborâm… şi cooooooborââââââââââm… o poteca care parea interminabilă. Tare interesant ni s-a parut în această fază faptul că doi neni maghiari prindeau şi pozau tot felul de insecte întâlnite în cale cu nişte plase special dedicate scopului. Pe o zonă înierbată din Colţii Trascăului, câţiva mitici („ce-or fi ăia??”) se dădeau cu parapanta. Mă rog, încercau pentru că era vânt şi când credeau c-or să se ridice parapanta le era şifonată. Unul a reuşit totuşi dar n-a zburat mult, abia daca am reuşit să-l pozăm. Domnu’ Vlad decide că vrea şi dumnealui, normal.

Ajunşi aproape de Rîmetea hotărâm că n-avem nici un chef să facem cinci kilometri pe şosea până la Colteşti aşa că o tăiem la balaurit peste curbele de nivel…

Şi balauriiiiiimmm…. şi balauriiiiiiiimm…. până ni s-au lungit urechile de balaureală. Într-un final am găsit binecunoscutul drum de ţară unde ne-am uitat atenţi să vedem ce-au mai facut cei doi melci… Ei bineeeeee… surpriză!!!!! Melcii au dispărut… Am hotărât că le-a plăcut unu’ de altu’ şi s-au dus la unul dintre ei acasă să mai stea de-o poveste până trece vântul…

În maşină ne-am întors către Vălişoara, am trecut prin sat apoi am trecut iar cheile Vălişorii… Am decis că vrem şi acolo, dar mai târziu, noi trebuind să fim prezenţi la luptele de cavaleri medievali care se petreceau seara la Zilele Oraşului.

Pozopovestea pe pagina noastră de pe picasa.

Pupici,

Acăsenii