Duminica. 12.06.2011. Trebuia să fie a doua zi de Retezat, ziua cu slujba de la Mănăstirea Prislop. Norii sunt la fel de haini deasupra oraşului aşa că tot geocaching-ul ne va salva.

Mergem la Turda.

Mergem la Turda pentru că suntem furioşi. Acum vreo luna am căutat geocutia „Turda – Mihai Viteazul” fără să o găsim. Bine, am căutat-o pe ploaie în condiţiile în care autoruta Transilvania a modificat harta locului.

Mormântul cu trupul lui Mihai e un loc sfânt. Foarte serios, chiar aşa îl simt. Deşi prost îngrijit, locul în care a fost ucis mişeleşte ne provoacă o stare ciudată. Părul de pe mâini ni se ridică a spaimă… O spaimă stranie, nedefinită. Momentul acela în care ajungi să-ţi spui:

„Da mă! Aştia suntem noi, rumânii, nişte amărâţi de trădători şi vânzători de neam fără pereche… Şi culmea, în ultima vreme ne arătăm tot mai mult veleităţile de imbecili…”

Despre cum a fost ucis Mihai îi povestim lui Alex în mare, ca într-o poveste, ghidându-ne după descrierea lui Paul Ştefănescu din Tricolorul:

„Ostaşii lui Mihai crezuseră că oamenii lui Basta au venit să-1 escorteze pe domn – cum de fapt acesta îi şi ceruse lui Basta – spre Alba Iulia şi, ca atare, s-au retras, permiţîndu-le înaintarea către cortul domnului.

Era ora 7 dimineaţa, cînd Beauri a intrat în cort, a pus mîna pe Mihai, zicînd: „Eşti prins!”. Voievodul şi-a dat seama de cursa în care căzuse şi i-a răspuns: „Ba!”, şi a întins mîna stîngă – căci era stîngaci – spre sabia atîrnată de stîlpul din mijlocul cortului. Un foc de archebuză i-a zdrobit mîna, în vreme ce Beauri i-a înfipt halebarda în piept. Un pedestraş neamţ, expert în decapitări, i-a retezat imediat capul.

Iată cum descrie Huronimus Ortelius cronologia asasinatului mişelesc pus la cale de generalul Basta: „Şi căzu trupul lui cel frumos ca un copaci (…). Şi rămaseră creştinii şi, mai vîrtos, Ţara Românească, săraci de dînsul”.

Cuvinte născute din durerea unui mare admirator al lui Mihai Viteazul, vistierul Stavrinos, şi consemnate în cronica ţării de anonimul autor muntean al Istoriei lui Mihai Vodă, ele mărturisesc simplu şi emoţionant, cum subliniază C. Rezachevici, simţămintele celor care l-au cunoscut şi au luptat alături de neînfricatul erou al Creştinătăţii”.

În afara cortului, se aflau aproximativ 17 slujitori ai domnului care, dîndu-şi seama de ce se petrece, au sărit să-şi apere stăpânul. S-a încins o luptă aprigă, în care au pierit peste 30 de oameni ai lui Mihai.

Calul voievodului, care aştepta gata înşeuat la intrarea în cort, a fost împuşcat şi trupul lui Mihai a fost aşezat pe cadavrul calului şi lăsat astfel în tot timpul zilei, pînă la căderea serii. Nişte ostaşi din vechii slujitori ai lui Mihai l-au îngropat noaptea, pe ascuns, şi mulţi l-au plîns cu prisosinţă (Gh. Palamede).

Turturea paharnicul, împlinind un jurămînt făcut lui Mihai, „a furat capul lui şi l-a adus aici în ţară de l-a slujit şi l-a îngropat cu multă cinste, ca pe un domn”, la Mînăstirea Dealu.

Pe lespedea pusă apoi pe micul mormînt, de Radu Buzescu şi soţia sa, fiica banului Mihalcea, stă scris: „Cinstitul trup zace în Cîmpia Turzii”.

Cu excepţia lui Ludovic Rîkoczi, nimeni nu a scăpat din cortul domnesc. Toţi consilierii lui Mihai au fost făcuţi prizonieri şi, după aceea tăiaţi.”

Mai ştim că Turturea a fugit cu capul lui Mihai la Mănăstirea Petridului. Acolo, într-o grotă din Cheile Turzii, folosită de călugări drept schit, în toiul nopţii, aceştia i-au săvârşit prohodul. Tristă istorie a unui neam care ar fi putut fi mândru, dar a ales să trăiască târându-se, şi asta face şi în ziua de azi.

Ca să spălăm senzaţia stupidă de RĂU, mergem la Castrul Legiunii Macedonica, de unde nu luăm nimic. Depunem ca pe o ofrandă geomoneda Caesar Augustus.

Revenim spre casă trişti, şi asta nu numai pentru că n-am fost în Retezat.

Pozopovestea se găseşte la noi pe picasa.