Versiunea revizuită a acestei postări se găsește aici:

https://vladfaur.ro/ro/blog/show/cupa-emmedue-sport-2012/

În 27.05.2012 acăsenii au participat la Cupa Emmedue Sport 2012, aşa cum poate te-ai obişnuit, la proba Family. Îţi spunem pe scurt că am câştigat cupa la categoria noastră, dar am stat foarte bine şi la general.

Cum a fost? Epica Magna, frate, nu aşa, dar hai să le luăm pe rând…

Ne-am înscris acum vreo două săptămâni la Cupa Emmedue Sport 2012 pentru că e un concurs cu renume şi mai ales pentru că aveau probă dedicată Family. Cupa asta se ţine undeva la Ploieşti, pe nişte dealuri faine de tot, acoperite cu vii, dar şi prin păduri, forestiere şi asfalt. E un concurs complex.

La plecarea de acasă erau înscrise cam 10 familii… Toată săptămâna am urmărit vremea pe meteoblue.com şi în final am ajuns la concluzia că va ploua în ziua concursului. Nu-i nimic, mergem. Vlad era obişnuit cu vremea dură din turele de Făgăraş şi Cindrel, pe unde ne-a plouat câte o zi întreagă pe potecă, în mers.

Ne-am luat cu vorba şi cu prietenul nostru Bogdan, care a spus că vine să ne susţină. Ok. Boga a făcut însă mult mai mult, ocupându-se de cazare şi moral. În fine, ne urcăm în maşini, noi de la Alba, Boga şi ai lui din Bucureşti şi ajungem sâmbătă seara la Casa Seciu lângă Ploieşti.

Casa Seciu este un vechi conac boieresc, cu cramă, pus în vârful unui deal înconjurat de vii, dacă vremea e bună vezi în întregime Ploieştiul, e superb, ce mai…

…problema era însă că, imediat ce am ajuns, a început ploaia. Bă şi a turnat ploaie în continuu. Programasem noi să facem vreo 20 de km de traseu, Boga voia să vină cu noi, dar n-avea sens să ne apucăm de biclărit pe vremea aia, aşa că am stat la cramă unde am baut un pahar de vin şi-am povestit câte-n stele. Noaptea m-am trezit pe la două şi m-am dus să văd vremea. Ploua cu găleata! O să fim pe podium, mi-am zis! Alex are anduranţă şi mai ales experienţă de trekking pe munte cu vreme rea, am ştiut că va fi greu pentru ceilalţi copii să-l întreacă chiar dacă sunt mai mari ca vârstă.

A doua zi, ajungem după ceva rătăciri aventuri în Parcul Bucov să ne ridicăm numerele de concurs.

Ridicăm pachetele de concurs, punem numerele pe biciclete, ne uităm la startul de la Elite după care ne punem şi noi la start. Aşteptând să se strângă lumea la plecare, Domnu Vlad dă un interviu la Radio Romania Actualităţi…

Interviul a fost Ok, Alex însă, de emoţii, deşi spunea ce trebuie, se uita numai în pământ. A fost întrebat câţi ani are? Nouă. Ce-şi doreşte? Un loc pe podium… Cât se antrenează? Păi, ture cam de 50 km. Mirare şi poate şi puţină admiraţie pe chipul reporteriţei plus urări de succes, etc. Într-un final pornim.

Mai departe nu prea avem poze, da-ţi povestesc eu. Cum ţi-am spus, la Family erau înscrise 10 familii. Mama Vladului află că unii, nu ştie câţi, nu şi-au ridicat pachetul de concurs. Aha! Era noroi şi-au hotărât că mai bine nu pleacă, deşi au plătit taxa de înscriere. Nu ne afectează, oricum.

Structura cursei era în principiu cam aşa: cca. 36 km, atât şosea căt şi offroad, trei urcări, prima de 4,64 km, a doua de 2,5 km şi a treia scurtă, cam de 1,2 km. Noi urcăm bine, dar pe noroi nu ştim cum e.

Plecăm, ieşim în şosea şi ne apucăm de pedalat. Mergem cu viteză de croazieră, cam 27-30 km/h. Ajungem la prima urcare hotărâţi să stăm cât mai mult în şa. Ce să stai frate în şa, că şi cei buni făceau push-bike. Terenul era argilos, dar ne mai descurcăm mergând pe iarba de lângă drum. Urcăm bine, depăşim lume pe urcare.

Ajungem pe creastă unde terenul e vălurit. Stăm în şa urcând şi coborând denivelări… Cross-country, na!. Ieşim în şosea şi transpirăm pe urcarea agresivă spre Casa Seciu. Ajungem la primul punct de alimentare. Vlad voia încă de la start prăjitură aşa că-şi ia una.

Bem apă şi plecăm.

Urmează ieşire pe offroad, coborâre. Moamă ce aluneca! În plus, solul argilos ne-a umplut imediat schimbătoarele de pământ. Oprim să curăţăm frânele Vladului şi schimbătoarele când, ce să vezi? Ne ajunge concurenţa. Vlad e puţin agitat…

„Stai mă, ai răbdare, că un maraton se câştigă altfel…”.

Pedalăm prin noroi, coborâm mai mult alunecând, ieşim de pe drum şi preferăm să mergem pe frunzele din pădure, deşi se lipesc şi alea de roţi.

Ajungem într-o poiană, intrăm iar în pădure. Bă, dacă până atunci am zis că noroiul e mare, pe-acolo parcă erupsese un vulcan noroios. Stăteam pe biclă cât mai mult, se făcuse un grup, cu alţii de la toate categoriile. Mergeam tăcuţi, mai pe biclă, mai pe jos. Unii cădeau cu zgomot înfundat în noroi, până aici noi am stat bine. Pe urcări suntem buni. Asta pentru că, probabil, cea mai deşteaptă mişcare a noastră a fost să plecăm în bocanci de trekking, pentru aderenţă. Facem push împingând biclele ca un jeep comparativ cu alţi concurenţi cu adidaşi sau pantofi SPD.

Vedem concurenţa, erau obosiţi. Trecem delicat pe lângă ei, îi respectăm, apoi ieşim de pe drum pe o porţiune de iarbă. Nu mai puteam avea mult. În stânga unii alunecau pe noroi, în dreapta alţii cădeau, noi cu bocancii, ca buldozerele, la deal. Cade şi Vladu şi-şi blochează maneta de la schimbătorul faţă. Ne doream mult să pedalăm, să-i batem din picioare cum se zice, iar gândul ăste ne purta mai repede spre asfalt. La care şi ajungem, brusc!

„Vlade! Aici îi batem, da? Nu acolo, nu dincolo, nu în altă parte. Aici, pe şoseaua asta până la Crama Seciu.”

Vlad se motivează, urcăm cu 20-25 la oră. Pe asfalt sunt desenate linii, câţi km mai sunt până la punctul de alimentare. 3 km. 2 km. 1 km. 500 m.

La punctul de alimentare de la Seciu bem câte o stică de apă, iute. Fetele de acolo ne toarnă apă pe schimbătoare, mulţumim din suflet! Îl văd în trecere pe Boga, ne face poze şi ne zice ceva. Nu-l auzim!

O fată ne zice că în 100 m facem dreapta, fix pe lângă Casa Seciu! Intrăm în vie, e coborâre, e noroi, dar nu seamănă cu ăla din care am ieşit. Vlad coboară prudent, o să rezolvăm cu prudenţa asta când om avea o furcă mai bună, care să-i dea încredere.

Ne întâlnim prin vii cu unii care s-au rătăcit, eu sunt optimist, ştiu exact traseul deşi n-am luat GPS-ul. Tre’ să ies în creastă şi să fac dreapta, pe o porţiune pe care am venit!

Ne întâlnim cu cineva de la feminin. Câţi ani are copilul? Nouă! Aaaaa, creşteţi un campion… Uneori e tare important să te încurajeze cineva, iar acum cu atât mai mult. Vine urcarea, specialitatea casei. Shit! Pe drum e turnat balast, e nisipos şi schimbătoarele noastre blocate. Ne dăm jos, ca toţi ceilalţi dealtfel.

Ajungem pe creastă, facem dreapta. Ajungem la coborâre, aceeaşi cu prima urcare dar în sens invers. Aici putem câştiga timp dar Vlad e prudent. Prea prudent. Din fericire ajungem la şosea, la pedalat. Vlad îmi spune că are blocat schimbătorul de foi! I s-a blocat pe foaia din mijloc. N-are mă nimic, îi facem din cadenţa de pedalare! Şi ne-apucăm, frate, de pedalat cu o frecvenţă sălbatică. Pe şosea, linii cu distanţa până la finish.

6 km. 5 km.

Aici o luăm la dreapta…

„…lasă frâna, nu pedala, piciorul drept sus, genunchiul arată curba, apasă ghidonul”…

…lucruri mici, repetate de zeci de ori, până le faci natural.

4 km. 3 km.

Din spate aud un fâşâit cunoscut: cauciucuri în viteză. Nu mă uit în spate. Mă ajunge! E un Elite, cred. De la NoMad Merida. 🙂

Omul venea tare! Noi cam cu 28 la oră că mai mult nu puteam fix în clipa aia, pe foile din mijloc, cu schimbătoarele blocate. Eram în spatele Vladului. Omul îl vede copil, îi pune mâna pe spate şi îl împinge în faţă cu o forţă de neimaginat. Apoi pleacă! Vladu ajunge la 20 de metri de mine neştiind ce s-a întâmplat.

„Mulţumesc…”, strig în urma lui.

Omu’ ridică mâna agale şi se face nevăzut.

1 km. 500 m.

Boga a ajuns la finish şi ne strigă ceva. Nu mă-ntreba ce!

Apoi am trecut linia!

Gata! Suntem pe podium. Crainicul ne anunţă câştigători la Family 35 km!

BIIIINEEEE MĂĂĂĂĂĂĂ!

… îi strig Vladului fără să mă străduiesc să-mi ascund mândria.

Mamei Vladului, nu ştim din ce motive, îi curgea ceva din ochi.

Apoi a fost premierea. Restul e istorie!

Întreaga pozopoveste se gaseşte la noi pe Picasa. Dă click, merită s-o vezi.