Versiunea revizuită a acestei postări se găsește aici:

https://vladfaur.ro/ro/blog/show/geiger-mtb-challenge-2012/

No, o trecut şi Geiger 2012…

Stând pur şi simplu în faţa paginii albe, mi-e greu să aleg cuvintele sau sentimentele pe care să le exprim din multitudinea de trăiri pe care le am, încerc să relatez cât se poate de sec şi de obiectiv lucrurile, aşa cum s-au petrecut ele, încercând să presar pe ici pe colo parţi din gândurile mele.

Concursul Geiger MTB Challange de la Sibiu este neîndoielnic o provocare. O provocare pentru elite, o provocare pentru amatori, pentru cei din tura lungă sau scurtă, dar cu siguranţă şi pentru cei de la categoria family.

Mai întâi te impresionează numărul de participanţi la family. Anul acesta, spre exemplu, erau înscrise parcă 40 de familii!! Ei, asta înseamnă într-adevăr o mulţime de lume, dacă priveşti lucrurile strict cantitativ. Când îţi vine cumva şi ideea să detaliezi, constaţi că 40 de familii înseamnă 80 de suflete, tătici, mămici, băieţei şi fetiţe, mai mari şi mai mici, fiecare dintre ei participând cu un gând, cu o speranţă, cu dorinţa de a termina concursul cu mai multă încredere în propriile forţe, că doar de-asta mergi la un concurs, să îl termini cu sentimentul că puiuţul e mai bun decât anul trecut, mai încrezător, mai sigur pe el, mai sănătos.

În al doilea rând e vorba de calitatea participanţilor. Spre deosebire de alte competiţii, la Geiger vin mulţi copii din părţi muntoase: Cluj, Braşov, Sibiu, Hunedoara, Gorj, Vâlcea, copii care s-au antrenat pe munte, care nu se tem de offroad, de 3 km de urcare sau coborâri abrupte prin păduri.

Vlad îşi dorea mult Geiger-ul în palmares la categoria lui, sub 11 ani, aşa că ne-am antrenat cum am putut noi. Unele probleme de sănătate ne-au oprit să mergem la toate maratoanele planificate, dar la Geiger voiam neapărat să ajungem, astfel că în 18 august eram în Sibiu la race-office la înscrieri.

Evident, dacă tot eram acolo, am zis să facem odată traseul să vedem dacă s-a modificat ceva, aşa că ne punem la pedale şi rulăm spre Dumbrava.

Mergem bine, avem surpriza să constatăm că partea de urcare care anul trecut era offroad, anul acesta era asfaltată proaspăt, o plăcere s-o urci. Urcăm cu placa din mijloc, lucru care ne mulţumeşte. Prin pădure terenul e uscat, nici o baltă sau noroi. La ieşirea din pădure dăm tare prin parc şi ajungem la sosire parcurgând cei 22 de km într-o  oră şi 12 minute.

No, asta nu e bine, ţinta era o ora fix, aşa că avem nevoie de strategie. Cum înregistrasem traseul pe GPS trecem la analizat, să vedem unde putem îmbunătăţi. Nu ştiam exact cum se va da startul, aşa că am presupus că va fi un start comun cu toată lumea ca anul trecut. Pe Calea Dumbrăvii aveam o medie de 22 km pe oră, tare mică, trebuia să creştem la 25-28, ne-amintim că aşa s-a mers în pluton la startul de anul trecut. Asta odata! Apoi trebuia să creştem viteza pe coborâre. Pe urcare trebuia să forţăm placa din mijloc cât mai mult, până aproape de vârf dacă se putea. Prin parc, pe porţiunea finală aveam o medie de 21 km pe oră, nu mai aveam ce îmbunătăţi la vârsta asta. Ok, toate astea trebuie să ne ducă la media de 22 km pe ora.

Acuma, dacă încă nu ştii, noi nu ne întrecem cu nimeni. Niciodată! Noi avem ţinte de timp în funcţie de traseu şi starea lui, pe care încercăm să le respectăm cât mai exact, scopul nostru este îmbunătăţirea perpetuă a ţintelor pe acelaşi traseu. Aici spre exemplu, nu ne pasă deloc daca ne depăşesc 10 familii, noi ştim una şi bună: tre să scoatem o oră, atât putem dacă facem efort la limita suportabilului, orice altă întrecere individuală, sprint necalculat, etc., ne poate duce în anaerob şi ne bulversează cursa. E o politică a paşilor mărunţi, dar fermi, de a ajunge la un anumit nivel potrivit pentru vârsta Vladului şi comparativ cu alţi copii, de vârsta lui, desigur. În plus, neîntrecerea cu ceilalţi ne eliberează de stresul competiţiei. Suntem noi cu noi, ca în ture, ca la antrenamente.

Acuma, ţintele noastre de timp ţin cont fără îndoială de posibilitatea de a ajunge pe podium, deci cu 1 oră aici, e imposibil să nu fim pe una din treptele visate.

No bun.

A doua zi la zona de start aflăm că plecarea family se va face diferenţiat, după plecarea celor mari. Regândim rapid strategia. Până în curba spre Cisnădioara mergem în spatele maşinii care ne conduce, de la curbă evadăm cu 28-30 la oră până pe offroad, pe offroad scoatem media de 21 la oră, urmează urcarea pe care dăm tot ce putem, restul traseului cum a fost planificat.

La start ne cunoaştem cu familia Ciobanu, din Cluj, de la Clujul Pedalează. Pe copil îl ştim de pe net, i-am văzut rezultatele la alte competiţii. Nu sunt concurenţi cu noi, ei sunt la „peste 11 ani”, noi mai jos cu o categorie. Ştiind alţi timpi scoşi de Andy, estimez că va câştiga la categoria lui, cel puţin la clasamentul adevărului, şi că va scoate un timp asemănător cu cel pe care noi înşine îl vrem.

Se dă startul şi pornim în spatele maşinii spre adevăratul start. Maşina merge cam cu 20 km pe oră, deci copii nu obosesc, e mai rezonabil aşa. Ajunşi la intersecţia cu startul real, Andy ţâşneşte! Ţâşnim după el, ştim ce medii orare are şi este exact ceea ce avem noi nevoie acum. Îl ajung, am 28 la oră, ne trebuie mai mult până pe offroad, măresc ritmul la 32, uitându-mă dacă vine Vladu. Venea cu efort, e şi un pic de fals-plat acolo, dar e motivat de prezenţa lui Andy, l-a văzut pe net şi vrea să vadă dacă se poate ţine de el.

Ajungem la offroad, suntem în grafic, din spate se ţine scai de noi o familie în albastru parcă, nu ne afectează câtă vreme mergem cu 21 la oră. Andy duce trena, eu stau mai uşor să nu-i dau Vladului impresia că mă pierde şi să se demoralizeze. Vlad vine tot mai bine. Fix la jumatea offroadului dintre şosele Andy slăbeşte ritmul în faţa mea… Nu, nu vreau să-l las, avem nevoie unii de ceilalţi în cursa asta:

-Hai Andy, nu te lăsa! Nu acum! Hai că ne-ajung ceilalţi !!

Copilul prinde un impuls de energie şi sprintează. Apare şoseaua, dar nici aici nu ne putem odihni, Vlad vine tot mai bine, a început să se încălzească. Vlad se încălzeşte cam după primii 4-5 km de mers cu 25 la oră, cum primii kilometri au fost plimbare, cam aici începe să dea randament.

Podul spre Poplaca coincide oarecum cu începutul urcării.

-Haide Vlad, hai Andy!

-Aici nu ştiu exact drumul, vă las pe dumneavoastră înainte…

Copii au nevoie de trenă, tre’ să-i ducă cineva, clar, dar cum să găsesc ritmul potrivit? Merg pe placa mijlocie încercând să mă temperez, dar nici nu vreau să reduc mult ritmul, pentru că-l vor reduce şi ei… Suntem aproape de vîrf, GPS-ul îmi arată 273 de metri până pe vârful urcării şi-am scăpat de ce-a fost greu, de-aci nu mai putem pierde podiumul.

Andy e obosit, îl văd, Vlad e în spatele meu la fel obosit şi el dar motivat de prezenţa lui Andy, va trebui să ieşim pe offroad, e încă urcare şi pe offroad e pietriş, tre’ să schimbăm pe placa mică, undeva pe-aici pe asfalt că-i şi panta mai lină…

-Placaaa micăăăă !, strig în spate la copii…

Apăs maneta la schimbător şi ZBRANG ! Îmi sare lanţul.

„-Nu! Nu mie, nu acum, nu aici!”, gândesc…

Încerc să deblochez lanţul, nici vorbă să pot, îmi prind şi zdrelesc degetul arătător de la mâna stângă între lanţ şi placă. Andy ajunge în dreptul meu cu Vlad aproape…

-Du-te, Vlad!, strig…

Întorc bicicleta să pot trage de lanţ, nici vorbă să meargă, se blocase între butucul pedalier şi placa mică. Secundele se scurg greu, sunt ani, e clar, mă zgârii rău pe mâini, nu merge!

Trece un minut, mă ajunge familia în albastru, urcau bine şi ei, respect! Lanţul… nici vorbă să se desprindă. Aştept să treacă copiii şi trag o serie de înjurături de care nu-mi place să-mi amintesc. Mai trece un minut mă ajunge altă familie dar lanţul se desprinde, mă urc pe biclă şi-o iau la deal ca vijelia cu gândul să-i ajung pe băieţi pe coborâre. Când ajung în vârf însă, îl văd pe Vladu la marginea pădurii aşteptându-mă. Aici a fost o neînţelegere între noi, din vina mea. Eu i-am zis să se ducă cu Andy, el a înţeles că trebuie doar să termine urcarea. Nu-i bai, hai că nu-i grav. Coborâm cu 30-35 la oră încercând să recuperăm timpul pierdut.

-Ahhhhîhh…

Vladu a căzut? Nu se poate, ştie traseul bine de ieri… Fug repede. Totul e praf! la propriu şi la figurat! Vladu e bine dar… La 30 km pe oră a făcut pană pe spate, bicla a intrat în balans, lanţul i-a sărit între pinionul mic şi cadru şi a blocat roata din spate integral, Alex s-a rostogolit şi i s-a rupt maneta de frână din dreapta.

E gata!

Ne-adunăm încet şi ne punem pe mers pe lângă biclă. Îi spun Vladului să ia bicla mea şi să meargă la finish, nu vrea. Că el nu merge fără partenerul lui. Fir-ar! Mergem o vreme pe lângă, îl cam doare un picior. Insist să ia bicla mea să ajungă la finish că eu vin pe jos cum pot. În sfârşit, înţelege.

Împing bicla pe pană. Aş putea să fac pana şi să pedalez, mi-ar ajunge numai frâna faţă, da’ nu mai am nici un chef. Merg liniştit prin pădure, prin parc, cu gândurile mele, uneori îi mai încurajez pe cei mai mici. Ajung la sosire, Vladu trebuie să mă aştepte, aşa e regula. Vin pe lângă biclă şi mergem să ne luăm medalia de finisher. La finish întreb imediat de Andy, cum a ajuns. A ajuns printre primii, mi-ar fi plăcut mult să fi fost chiar primul la categoria lui, e un copil tare bun şi a muncit mult.

Atât. A fost epic, a fost frumos, a fost interesant, a fost instructiv. Vladu are nasul julit, bicla praf, eu degetele ferfeniţă. Oare se poate spune că am avut şi puţin ghinion ? 🙂

În mod curios, n-am plecat deloc trişti acasă. Am pierdut de pe locul I şi noi ştim asta! Acuma, ca glumă, unchiul Vladului face băşcălie de incidentele şi accidentele noastre spunând că numai Vlad şi Fabian Cancellara au căzut chiar de pe prima poziţie şi oricum e bine că a căzut acum, ca să nu cadă la olimpiadă. Glume de unchi hâtru din Floreşti ! 🙂

Concluzii? Am văzut cum stăm şi stăm foarte-foarte bine! Asta o dată. Apoi am cunoscut minunata familie Ciobanu, un câştig nepreţuit pentru noi. Bravo lui Andy!

Bravo Vlad!

Vă mulţumesc amândourora că mi-aţi dat ocazia să pedalez alături de voi!

Celelalte poze făcute de noi se găsesc pe pagina noastră de pe picasa.

Cristi Faur