Nu, n-am pățit nimic, e o poză mai veche.

Mă gândeam ce înseamnă Viața pentru mulți și-am zis să-ți scriu câte ceva despre asta.

În 9 Iulie 2006 am avut un accident cumplit, rulam foarte tare cu mașina către Sibiu, voiam să merg pe Transfăgărășan, era duminică și undeva între Săcel și Cristian am fost nevoit să frânez violent, mașina s-a răsucit pe șosea și ne-am răsturnat de 3 ori, eram doar cu mama Vladului, copilul rămăsese la bunici, avea doi ani jumate.

În mod paradoxal, n-am pățit niciunul nimic!

Mașina a aterizat pe roți, eu mă simțeam bine, ca si cum m-aș fi dat într-un carusel, prima mea grijă a fost să scot din viteză, un gest stupid, pentru că motorul era deja oprit și mașina praf. Îmi amintesc că adrenalina mi-o luase razna din cauza sperieturii și-am făcut o febră musculară de nu mă puteam mișca.

Ca oricine într-o astfel de situație, sun un prieten, în cazul ăsta pe nașul de botez al Vladului. Omul a venit, s-a minunat, ne-a chemat o firmă de tractare, aveam asigurare CASCO, na, toate s-au rezolvat perfect, într-o lună aveam altă mașină mai faină.

După toată nebunia, nașul Vladului a venit pe la mine, nu mai știu, a doua, a treia zi, cu o sticlă de Bourbon, pe care l-am topit amândoi cu gheață, discutând despre „viață”.  La un moment dat ăsta îmi zice:

-Băh Faure, în ziua aia Dumnezeu te-o ajutat să te naști a doua oară, mă și să știi că o făcut-o cu un scop !

Apoi am continuat să fumăm și să vorbim tâmpenii.

Multă vreme lucrurile au stat ca înainte, eu continuam cu excesele că eram workaholic, lucram 14-18 ore pe zi, munca pentru mine era mai presus de orice și asta îmi provoca și-un stres teribil care se acumula și pe care îl „calmam”  cu câte 4-5 pachete de Marlboro pe zi și mulți litri de cafea fără zahăr.

Până la urmă am reușit, munca mi-a fost recunoscută la cel mai de sus nivel posibil din uzina mea, bani, respect, recunoaștere, lucrări științifice, bla-bla, toate nimicurile, dar suficiente cât să-mi dau seama că nu înseamnă nimic.

Încet, nu dintr-o dată, în minte începuse să-mi încolțească o întrebare:

-Băi, dar chiar, oare cu ce scop am supraviețuit eu accidentului? Dacă are dreptate dilimacu’ ăla ?

Nu mult după aceea au apărut ceva probleme de care ți-am mai vorbit, cu copilul, și-atunci am avut revelația că viața mea se terminase într-adevăr acolo, în 9 Iulie 2006, iar Dumnezeu mi-a dat zile pentru că trebuia să am grijă de Vlad și că, poate, doar asta mai este de fapt menirea mea aici.

După ce am deslușit astfel „misterul” supraviețuirii în accident, mi-am pus și întrebări mai ciudate, cum ar fi dacă nu cumva ce se petrece cu Vlad n-ar fi o urmare a comportamentului meu de până atunci, știi?, că se zice că erorile părinților se răsfrâng asupra copiilor…

Îți spun clar că nu sunt un bigot, ba chiar ca intelectual am cochetat serios cu ateismul, dar întrebările, deși cu tentă religioasă, erau destul de puternice încât să-mi provoace o disonanță cognitivă, un val de idei contrare care se bat cap în cap. Și întrebări, multe întrebări…

-Dacă ce se întâmplă e vina ta?

-Dacă ai supraviețuit accidentului ca să corectezi ce faci rău?

…întrebări care răsunau obsesiv, zilnic. Așa m-am lăsat de fumat și-am revenit la munți, așa mi-am dat seama că degeaba duc bani acasă dacă nu sunt eu acolo, așa am aflat că succesul nu merită să fie obținut cu orice preț, că a călca pe cadavre pentru gloria personală e o idioțenie fără de seamă, că e în regulă cu ce ai și cu ce ți se oferă, nu ai nevoie să furi sau să minți sau să faci rău pentru a atinge cine știe ce „glorie” efemeră. Știi?

Blogul ăsta, dacă-l răsfoiești, e plin de mulțumiri. Îmi place să mulțumesc oricui a mișcat un deget pentru noi. O piruetă stranie a conștiinței mă face să nu pot lua nimic din ce nu e al meu, nici lucruri, nici idei, nici flori, nici timbre, nici pixuri, nici altceva, că nu m-aș mai putea uita în ochii copilului meu, m-aș simți probabil un om de nimic sau mi-ar fi frică de ce ar fi mai rău.

Probabil m-am schimbat! Am ajuns să mă schimb și mi-e rușine că a trebuit să trec prin atâtea ca să înțeleg care este menirea unui om normal într-o societate normală: să fiu cât pot de bun, că nu costă nimic, să renunț la orgolii și invidie că nu folosesc la nimic, să recunosc fiecăruia meritele atunci când le are, să tac atunci când am motive să jignesc, mă rog, să încerc să fac toate lucrurile astea, să încerc să fiu OM!

La vârsta a doua, fără să vreau, aproape sigur am ajuns și eu să semăn a OM și să știi că nefiind chiar pustiu, e totuși cam gol pe-aici!