Versiunea revizuită a acestei postări se găsește aici:

https://vladfaur.ro/ro/blog/show/005cindrel-centru-est/

În 29.08.2015 am tras o tură cu dom’ Vladu în Cindrel, așa:

Păltiniș – Poiana Lupilor – La Icoană – Grădina Oncești – Poiana Muncel – Valea Sadului – Canton Rozdești – Gâtu Berbecului – Baraj Negovanu – Sădurel – Fundu Râului – Valea Pinului – Păltiniș

Dacă vrei să te distrezi mai bine, tura asta e ok să o faci în sens invers decât noi, noi am fost siliți cumva tactic s-o facem așa. Asta s-a întâmplat pentru că după tura ce-am făcut-o pe vf. Oncești, Vladu a fost un pic… dezorientat de coborârea de pe acest vârf, pe care a făcut-o jumate pe lângă. A fost greșala mea, că am rămas în pedale ca să-i arăt că se poate, așa că acum am decis să inversez tura și să parcurgem acea pantă în urcare, în pushbike lejer. Am învățat asta de la downhill-erii care înainte de cursă parcurg traseul pe jos, la deal. Într-adevăr, urcând traseul, se vede foarte clar trasa folosită de cei care au coborât tura lungă de la Geiger, totul pare mai accesibil.

Cam un kilometru am împins așa, apoi am dat de drum de pământ foarte fain și am ajuns în locul numit pe hartă „La Icoană”. Bineînțeles, acolo se află o… icoană.

De la icoană am urmat banda roșie a Cindrelului, care te duce garantat în Muncel și pe unde drumul devine tehnic dar ciclabil, într-o ușoară urcare.

Din Muncel ne-am dat drumul în Valea Sadului unde am întâlnit un izvor tare rece. Bem apă, stăm la taclale, avem amintiri faine de-aici de-acum patru ani, dă click dacă vrei să-ți amintești.

Dup-aia am coborât frumos pe Valea Sadului până am ajuns la belvederea spre Lacul Negovanul.

Imediat după belvedere am ajuns la o troiță tare cunoscută., avem poze aici din 2011 din tura de care ți-am zis, dar și din Ocolul Munților Cindrel.

Vladu a avut 4 bicle. Un DHS de 20″, un Focus de 24″, alt Focus de 26″ și Univega Vision 6.0 de acum de 27.5″. Pe ultimele trei le-a adus anual aici. Când o sâ aibe 29er, probabil va veni fără mine, dar eu voi ști unde e și-am să-mi imaginez tot, nimic n-am să uit! 🙂

…uite, aici e poza din 2011 de la troiță… În spate era o peșteră a cărei gură a fost astupată între timp cu pământ.

În fine, ajungem în Sădurel apoi la Fundu Râului, pe asfalt. Acolo, trecem un pod și identificăm marcajul roz de la Geiger, așa că nu ne mai batem capul cu GPS-ul. Suim ce suim, mai oprim și mai stăm la umbră, ba chiar tragem un somnic de vreo jumate de oră. Spre final am împins pe alocuri, e evident că acolo se lucrează intens la un drum și e afânat de utilaje…

Foarte lat e drumul care se va face aici, către partea superioară îs făcute deja șanțurile laterale de scurgere, mare minune să nu apară vreun Trans-Cindrel, ceea ce nu e un lucru rău, eu sunt pentru drumuri asfaltate în munți, dar am să scriu un post separat despre astea.

Ajungem iar în Poiana Lupilor, apoi urmăm drumul spre Păltiniș, Vladu a filmat ultima parte a turei…

Dacă nu se aude bine în filmare, discuția a fost așa:

-Tati… dacă te-aș ruga ceva, m-ai lăsa?
-Ce?
-Să mă lași să-mi dau drumu’…
-Până unde? Până-n Rășinari?

Bineînțeles că îl las, deși mi-am auzit proteste ulterior de la mami lui.

De fapt a și filmat, că Vladu a ținut să pună camera într-un fel original.

A coborât binișor pentru vârsta lui cu o medie de 40 km/h, am stat în spate cu mașina să-l protejez.

Băi! Tot respectul pentru sibieni!

Unul nu m-a claxonat, unul n-a fost nervos că stau în spatele biclei, unul n-a făcut semn cu farurile. Când au putut m-au depășit, când nu, au stat în spatele meu, mi-a crescut mult respectul pentru acești oameni, la mine în județ am fost claxonat și înjurat copios pe dealul Straja pentru același lucru, se vede treaba că oamenii ăștia au o cultură a respectului pentru bicicliști, e drept și că pe urcarea în Păltiniș am întâlnit cel puțin 20 de bicicliști pe la ora 18… Fain!

Am vrut să-l bat, știi? Pe Vlad! Glumesc, nu fac eu așa ceva, numai că la sfârșit mi-a zis, așa, o chestie:

-Mulțumesc tati că m-ai ajutat să mă fac bine să mă pot bucura de locurile astea…

-Ce-ai mă te-ai tâmpit? Păi asta fac tații, zăpăugule, nu se mulțumește pentru asta, e treaba lor, scutură-ți SPD-urile de praf înainte să le dai drumu’ în portbagaj și nu mai da cu bicla c-o fost scumpă!

Fac io pe durul, dar se termină ceva, știi ? Nu știu ce! O etapă, o parte, un segment al vieților noastre.

Se termină ceva și știm amândoi, și eu, și Vlad. Vrem, nu vrem, vremea a trecut și amândoi înțelegem că ăsta e Ultimul Munte! Ultimul Munte pe care îl facem integral împreună. De la anul Vlad trebuie să zboare, puterile care-mi slăbesc de la an la an, se transferă cumva în el, e tot mai puternic, tot mai  bun, tot mai sănătos, Cel de Sus a fost cu noi în anii ăștia. Apoi o să facem alți munți, altfel, dar nimic n-o să mai semene cu ce-a fost !

Pe autostradă, conduc tăcut, îmi trece viața prin fața ochilor. „Eu nu mai sunt, e-un cantec tot ce sunt”, îmi răsună în urechi Labiș, în vreme ce tensiunea sistolică îmi dă un imbold să pornesc clima, să respir…

-Io-ți mulțumesc, bă copile, asta să înțăleji tu din tăți anii ăștia!

Pozopovestea se găsește la noi pe Picasa.