Astăzi plouă, m-am gândit să socializăm puţin, dar numai cu cei cărora le place să citească, că azi îs serios, nu-i cu poze.

Am fost toată viaţa mea un om sănătos şi cred sincer că am fost sănătos pentru că am făcut sport. Pe la 7 ani, în clasa-a doua, mi-aduc aminte c-o venit un preten, unu’ Vasi:

-Bă Ghiţă, hai bă-n p*** mea să merem la giudo bă.
-Da’ ce trăznit îi ăla, mă?
-Mă, îi un fel de grecoromane numa’ că te învaţă mai multe fente.

Antrenorul de judo era unu’ Buşe, un inginer constructor, o murit săracu, Dumnezău să-l hodinească, c-o fost om bun! Buşe ne-o spus că ne primeşte numa’ dacă merem cu părinţii să semneze o foaie, aşa că lunea următoare m-am înfiinţat cu tata la Casa de Cultură, la subsol, unde primise sală Clubul Sportiv „Constructorul” Alba-Iulia.

La primele antrenamente ştiu c-am fost furios că mă trăjau ăia de trening de mi-or rupt fermuaru’. Am dus-o aşa vreun an, până-n clasa-a treia, când Buşe m-o dat afară c-am luat un patru la franceză de la Bibilica, profa de francă. Buşe era dur, ne verifica carnetu’ de note lunar şi dac-aveai un patru te dădea afară o săptămână, adică trei antrenamente.

În fine, între timp a venit alt preten, unu’ Calotă, care mi-o zis c-o venit un antrenor nou la Clubul Sportiv Şcolar şi dacă nu vreau să mă mut acolo că ăla nu să uită la notele de la Bibilica…

Antrenorul de-acolo se numea Todor şi a ajuns ulterior unul dintre cei mai tari antrenori de judo din România, dar la vremea respectivă era proaspăt absolvent de IEFS. N-am putut să-l mint şi i-am spus că m-o dat Buşe afară pentru nota la franceză. Omu’ mi-a împrumutat un kimono de model şi mama lu’ Neiuţ, Moriş, o unguroaică pita lu’ Dumnezău, s-o chinuit tri săptămâni să-mi facă unu’ la fel din doc.

Vreo 12 ani am făcut judo, cu întreruperi de examen de admitere la liceu, de treaptă, de facultate. Ultima oară am luptat prin armată, în ’86, când am câştigat faza pe Armata a III-a, la Târgu Jiu, dar m-a bătut rău un locotenent de la vânători în finala pe Ministerul Apărării în Sala Rapid, undeva pe sub Podu’Grant.

Un mare talent în sport n-am fost, mai mult de faza regională n-am ajuns niciodată că mă băteau ăia de la Şoimii Sibiu şi de la Carpaţi Mârşa, nişte răi! 🙂

În tot timpu’ ăsta, părinţii mei n-or dat nici un ban pe sport! Antrenorul era plătit de Inspectoratul Şcolar, sala era a liceului teoretic din localitate, nici nu ştiam că pe aşa ceva s-ar putea plăti chirie, făceam sport de plăcere, îmi plăcea pur şi simplu, ştii? Îl durea-n cot pe tata dacă mă duc sau nu la antrenamente, pentru el era ok că fac sport, ba chiar mă mai blagoslovea:

-Da’ mai lasă mă Gheo, judo ăla, că ăla nu-ţi pune zamă-n blid!

Sportul nu mi-a pus zamă-n blid niciodată, dar sănătos beton am fost!

La medic am fost parcă o dată, la un stomatolog, apoi altă dată la dermatolog, Năstase îl chema, în clasa a şasea după vacanţa de vară, pretenii îşi amintesc desigur, când am luat toată clasa râie de la Chirteş, să-l ţie pentru aia Dumnezău sănătos, că io nici acum nu l-am iertat.

Sportul mi-a modelat fără îndoială caracterul, o mare influenţă asupra acestuia având antrenorul Todor. Tipul ăsta era un munte de respect şi de tact. Dimineaţa, parcurgeam drumul spre liceu pe jos, 3 km, şi mă întâlneam invariabil cu el cam în acelaşi loc, mergea spre sală din direcţia opusă.

Parcă-l văd acum, era micuţ, mai scund decât mine şi poate din cauza asta mergea foarte drept, îmbrăcat impecabil, cu palton pe el iarna, nu şube sau geci. Când mă apropiam de el, cam la 5 metri, îşi scotea mâinile din buzunar chiar dacă erau -30 de grade:

-Bună dimineaţa, Ghiţă!

Fac acelaşi gest şi eu, de peste 35 de ani, atât în faţa lui Vlad cât şi a altor copii şi-a oricui, dar noţiunea de respect nu mai e înţeleasă demult ca atunci!

Una din cele mai importante lecţii de viaţă tot de la Todor am învăţat-o. Aveam vreo 15, maxim 16 ani, eram puternic, aveam pătrăţele şi eram faimos în oraş că mă bătusem cu gaşca lu’ Muscă cu mâinile goale şi i-am făcut praf pe Condrel şi pe Greuruş, iar faima asta îmi alimentase grandomania într-un mare fel.

La unul dintre antrenamente, venise să-l ajute pe Todor unu’ Blotor, care era mai mare ca mine cu vreo 10 ani, avea centură neagră şi era campion naţional. Era mic şi uşor, lupta pe la 54 de kg în vreme ce eu aveam cam 65.

Blotor se lăsa trântit de toţi începătorii în încercarea de-ai motiva, dar eu aveam minte puţină şi muşchi mari, pătrăţele şi faimă de bătăuş, aşa că m-am trezit vorbind:

-Hahaha, ia uite, cum poţi să ai centură neagră şi să te laşi bătut aşa?

Nimic n-a spus Blotor! Absolut nimic. Nici Todor, antrenorul. Fără o vorbă, la sfârşit, m-a pus să mă lupt cu Blotor, ca şi cum ar fi fost ceva firesc.

Blotor m-a făcut praf! Făcea numai două procedee de centură galbenă, de începători: De Ashi Barai şi Hiza Guruma, deşi era tobă de judo. Atât! Îmi punea piedică şi mă lăsa s-ating uşor salteaua cu umerii. Mă lăsa să mă ridic, nu spunea nimic şi mă punea pe spate! Nimic nu zicea şi nu mă privea nici cu ură, nici cu dispreţ! Poate c-a durat numai 5 minute, poate 10, dar mie mi se părea c-au trecut ore. Sau poate a durat într-adevăr ore, dar fără ură şi fără dispreţ astfel încât, de umilinţă, am pierdut eu noţiunea timpului.

Nimic altceva nu mi-au spus şi nu mi-au reproşat, nimic! Nici Blotor, centura neagra, nici Todor, antrenorul, doar eu, nedumerit, mă uitam în toate părţile cu sfială neştiind parcă unde să mă ascund!

Blotor n-a mai venit la antrenamente de-atunci sau poate eu n-am mai fost vreo lună-două, de ruşine, nu mai ştiu. Lucra în acelaşi loc cu tata, n-avea multă şcoală, cred că era sudor şi peste vreo lună mi-a trimis prin tata un pachet. L-am desfăcut curios! Era un kimono bob de orez original, cu centură albă originală, lucruri cumplit de rare pe vremea aia, i le adusese lui cineva din RFG cadou şi lui îi erau mari. A, şi-un plic de Gallus albastru, că urma să dau examen de centură albastră.

No, abia atunci am plâns!

Am plâns mult, câteva ore, acasă, în camera mea cu covor albastru şi dădeam cu pumnul în oglinda fixată pe uşa interioară a dulapului şi pe măsură ce plângeam realizam dimensiunile penibilului, ale umilinţei, ale prostiei mele!

Cam de-atunci dispreţuiesc competiţia, de orice fel, dar tot de-atunci am o foarte uşoară desconsideraţie pentru chibiţi, cum îs tifoşii de fotbal, mă rog, pentru ăia care stau pe margine şi comentează cât de prost joacă alţii… Asta poate pentru că pur şi simplu mă văd pe mine acum 35 de ani şi valuri de ruşine şi umilinţă mă umplu instant, simt că mi-e ruşine mie de ruşinea care ar trebui să le fie lor.

De-atunci, deşi am mai fost la concursuri, competiţia îmi face rău, desigur, mie ca persoană, nu e nimic în neregulă cu concursurile sau cei care merg la ele.

Cu Vladu am încercat multe lucruri numai să facă mişcare. L-am dus pe munţi, pe vârfuri, pe creste, îi place, nu zic nu, dar n-a făcut o pasiune pentru alpinism, deşi mie personal mi-ar fi plăcut.

Bicicleta tot de la el a pornit şi-am zis că dacă nu-i place alpinismul, poate-i place MTB-ul, ceva care să fie tot cu munţi oricum, ca să respire aer curat. Numai că după ce-am fost pe mulţi munţi şi cu bicicleta, Vladu tot la concursuri vrea să meargă, fix lucrul de care doream să-l scutesc.

Într-un Gran Fondo cu prietenul Deac Lucian, ţin minte toată viaţa pentru că eram plouaţi ca nişte mâţi pe dealu’ Almaşului, Luci mi-a spus:

-Bă, dacă el vrea concursuri, tu n-ai nici un drept ca părinte să-i iei lui visele, indiferent ce-ai ştii tu în plus faţă de el…

Aşa c-am încercat, chiar dacă n-am reuşit mereu, să-l fac pe Vlad să se întreacă numai el cu el, să nu considere că se întrece cu nimeni, să nu „facă” pe nimeni, să fie modest, să nu aibă nevoie de „blotorul” lui, dar cel mai mult, înainte de orice, să abordeze viaţa pe care şi-o alege aşa cum trebuie, cu MULT respect pentru cei mai slabi, cu MULT entuziasm faţă de cei mai buni!

Aşa am ajuns să-mi învăţ copilul că Elisei Miron şi Vlad Sabău, spre exemplu, merită extrem de mult respect în România, pentru că într-o perioadă când mulţi bloggeri (cum sunt eu!!) sau oameni care mai apoi au înfiinţat asociaţii, cluburi, maratoane, magazine, concursuri UCI, învăţam care-i frâna spate la MTB, oamenii ăştia se chinuiau să găsească o parcare prin Vest unde să poată prinde o oră de somn înainte de startul unei etape de Cupă Mondială aproape numa’ pe banii lor. Ăştia visau, ştii? Erau frumoşi şi aveau vise: http://eliseimiron.com/2013/cupa-mondiala.

Bineînţeles că ciclismul românesc este praf şi-aş putea să-ţi scriu o carte despre asta, dar nu-i relevant, ştii? E praf şi gimnastica şi fotbalul şi luptele şi boxul, important e ce faci tu ca să schimbi asta!!!

E cumva ca la inundaţii, ştii?

Când îmi e inundată curtea, că tăt plouă, e important ce fac vecinii mei pentru că ATUNCI contează de fapt!! Şi când îţi e inundată curtea, la mine-n Ardeal un vecin vine cu-n sac de năsâp să-l puie pe prag să nu mai intre apa-n casă, altu’ c-o găleată să scoată apa din dormitor, altu’ mere la cămară să salveze murăturile care-or rămas, altu-ţi ia copii să doarmă la el, îi uscă şi-i îmbăiază şi le dă de mâncare din ce are el!!

La mine-n Ardeal aşe-i şi nu-mi vine să cred c-o fi diferit în alte părţi.

Anu’ ăsta am văzut lume la Cupa Mondială de la Albstadt. Nu mai erau numa’ Elisei sau Vlad Sabău, zgribuliţi, cu buzunarele golite de taxa de parcare, era şi Tudy, Logigan, Duca, Burţă, Malnasi, să mă ierte cei pe care i-am uitat.

N-au ieşit deloc printre primii anul ăsta că asta a fost, dar am fost fericit c-au fost acolo, înţelegi? Şi l-am învăţat pe Vladul meu să-i respecte pentru asta! Pentru că poate au învăţat ceva în plus şi poate că la anul Burţă o să fie pe 40 şi în celălalt an pe 30 şi la U23 poate-o să ia bronz sau argint, iar peste doi ani pe locurile din urmă pe care a fost el se vor clasa Patrick Pescaru, Alecu Rareş sau Mihai Ciufu, care-s încă la copii, urmând să crească şi ei an de an.

Acum o lună eram într-un alt Gran Fondo, numai eu cu Vlad de data asta. Pe la Geoagiu Băi am văzut un echipament Scott Geiger, urcând panta. Am mers încă vreo 50 de km când în Vinţ ne ajunge geigerul, era Roberto Burţă.

-Am tras tare să-l ajung pe Vlad să mă dau cu el!

Vlad are 13 ani şi până acasă entuziasmul a fost de nestăvilit, la vârsta lor cei mai mari nu-şi fac timp pentru cei mici, dar uite că Roberto a găsit…

-Tati, îţi dai seama, a oprit Roberto să vorbească cu mine!
-Spune-i şi tu mulţumesc frumos, dă-i un follow pe Strava!

Acum, Roberto este unul dintre puţinii juniori români care a ajuns la o etapă de Cupă Mondială şi pot să-ţi spun că pentru Vlad contează asta:

-Uite un tip tare care a oprit să vorbească cu mine şi apoi a ajuns acolo!,

Şi-i dă pedală, mai dihai, înţelegi?

Aşa funcţionează! Cu respect, cu participare, cu încurajarea celor mici de către cei mari.

Ciclismul românesc prietene, este în faza post-inundaţie, dar a trecut de şocul iniţial şi acum vecinii sufletişti pun umărul, fie că le zice Bikexpert, Clujul Pedalează, freerider.ro, ciclism.ro, Scott Geiger sau solitarul Alex Ciocan. Unii legitimează amatori, altul organizează XCO-uri competitive, altul scrie şi popularizează, altul te învaţă cum să fi ciclist, altul te lasă să te agăţi de munca lui ca să se dezvolte sportul pentru copii.

Am scris mult, cu o logică, pentru prietenii pentru care nu e un chin cititul, pentru că numai ăia vor înţelege ce e de făcut, cât durează şi cum pot ajuta.

Oricum ar fi, încearcă să nu fi prost ca mine, cu Blotor! Nu fi nici vecinul beţiv care se sprijină de gard cu glaja-n mână şi spune maliţios, cu un rânjet de satisfacţie:

-No, ai văzut că degeaba ai strâns, că tăt cu nimic ai rămas?

E un efort de durată, fiecare poate face ceva!  Dacă eşti sportiv şi nu trăieşti din asta, pune-ţi turele pe Strava, cum fac Timy Păcurar sau Roberto Burţă, că nu-ţi fură nimeni ştiinţa, fii sigur, iar ceilalţi dacă îs mai buni, ori îs mai buni indiferent dacă ştiu cum te antrenezi tu, ori muncesc şi ei mai mult, vin în apropierea ta ca valoare şi astfel ai şi tu cu cine să te dai, dar lasă-i pe toţi să înţeleagă că rezultatele îs obţinute cu muncă şi sacrificii, astfel că, fie şi numai participarea la o Cupă Mondială e un miracol în condiţiile de la noi de-acum.

Dacă eşti organizator de concursuri şi nu e prea greu, respectă categoriile de concurs ale federaţiei, cel puţin la copii, ca să ştie cei mici când îs Copii, când or fi Cadeţi, când ajung Juniori, dacă eşti ziarist arată mai bine partea titanică a efortului unui sportiv, greutatea cu care îşi procură echipament, bicicletă, dificultatea de a consulta un antrenor calificat, vorbeşte despre lipsa cluburilor în jumate din judeţele ţării.

Dacă eşti părinte ia-i bicicletă, legitimează-l,  du copilul la competiţii oficiale chiar dacă ai convingerea că n-o să fie vreodată campion. Dacă eşti blogger scrie ca Dobai sau Campian articole de tehnică MTB din experienţa ta, dacă eşti întreprinzător fă tabere ca Marc Sandu, etc, fă ceva, nu-ţi zic io ce că nu-s îndrituit și chiar nu știu, io-s mic,da’ dau și io un exemplu-două!

Pune umăru’ prietene, nu da numa’ cu paru’, zic.

P.S. Scrisesem altfel, dar exact când să public, freerider.ro mi-a citit gândurile.