Fără îndoială, problema mare a ciclismului românesc este lipsa cluburilor și, pe cale de consecință, a antrenorilor, astfel că antrenamentul copiilor se face foarte mult după ureche.
O posibilă rezolvare a problemei ar fi, probabil, actuala clasă de elite (MTB sau șosea), absolvenți de facultăți de sport, dar nu musai, oameni care l-au citit pe Friel și Carmichael, au încercat pe ei înșiși sisteme de antrenament, au învățat cum să abordeze tehnici specifice, au cules sau nu rezultate și au tras învățăminte din asta, dar aici deja e vorba de politică, că oamenii ăștia trebuie atrași cumva în antrenorat, cointeresați și aici terenul e din nou alunecos.
Pe de altă parte, există puțină literatură de specialitate în materie de ciclism pentru copii și asta e o problemă la nivel global, pentru că organismul copiilor este un univers în continuă schimbare și nici un cercetător nu se încumetă să-ți traseze direcții pe care tu să le iei de bune.
Multe din lucrurile de mai sus nu sunt treaba mea în nici un fel, deși aș putea să-ți vorbesc mult despre posibile soluții, am amintit de ele doar pentru că pentru mine e interesant:
„Ce fac eu cu copilul care vrea să facă ciclism și n-are unde și cu cine”.
Ce trebuie să știi din start este că părintele este cel mai prost antrenor, Friel însuși nu și-a antrenat copilul ci l-a dat în grija unui coleg! Consecința este că… trebuie să-i cauți un antrenor. Dacă totuși nu-i găsești și ești obligat să-l antrenezi singur, trebuie să ai nervi de oțel. De oțel, înțelegi? Adică ar fi bine să fii sigur că ai capacitatea să-l antrenezi EXACT cât trebuie și nu mai mult, că nu-l cravașezi, că nu-l suprasoliciți pentru rezultate iluzorii, că ai capacitatea intelectuală și umană de-al vedea pe locul 2-3-4-5.
Ca să mă ajut pe mine să fac asta, am scris acum un an postarea „Ciclismul pentru copii” în care am compilat recomandarea diferitor federații de ciclism din lumea largă cu privire la numărul de ore de antrenament în funcție de vârstă.
Acum, la un an distanță, vin să-ți recomand un articol bazat pe studii care confirmă destul de exact recomandările federațiilor de care îți vorbeam acum un an.
Articolul se cheamă „Early vs Late Specialization: When should children specialize in sport?„.
Nu insist foarte mult, te las să citești că e fain, ideea de bază este în graficul de mai sus: dacă forțezi copilul la un volum mai mare de antrenament decât cel recomandat, ai multe șanse să nu devină elită niciodată, iar perioada critică este 12-15 ani!
Așadar, dacă copilul tău, la 12-13-14 ani, se antrenează mai mult de 8-9 ore pe săptămână, oprește-l și trimite-l la înghețată! Dacă TU esti cel care-l pui să facă asta, ia Xanax! Dacă are preteni pe Strava de vârsta lui care se antrenează mai mult de atât, roagă-l să le dea block! Probabil, ei vor fi viitorii lui spectatori! În schimb, de la 15 ani, trebuie crescut liniar volumul de antrenament în specialitate (adică dacă vrea ciclist tre’ să se dea, nu-l mai pui să și fugă, îl scoți de la ora de baschet, fotbal, etc.) 🙂
Asta nu înseamnă ca nu există excepții !!!!
Am scris doar pentru părinții care nu le știu deja pe toate și pentru cei care nu au acces la antrenor, ceilalți trebuie musai să aibă încredere în acesta, deci articolul nu le e de folos!
Hope this helps!
Later P.S. Da, da, ai remarcat corect, „elite” înseamnă minim 15 ore pe săptămână de la 17-18 ani !!!!
Interesant articol. Ar mai fii interesante si alte detalii gen AVG Heart rate pe ore cumulate, pt ca in 200 (in cazul nostru) de ore de antrenament pot fii underfit, overfit, pot fii overburned. Mai exista si alti indicatori ce pot fii luati in seama.. Acele ore pot fii cheltuiti in multe feluri. Numarul de ore e un indiciu bun, dar departe de strictul necesar obtinerii de performanta.
Multumim de articol! Nice one.