Prietene,

te-ai gândit vreodată mai de îndeaproape, Tu, pentru ce traiesti?

Sunt sigur că da!

Fiecare trăim pentru lucruri mai mult sau mai puţin bizare, mai mult sau mai puţin importante, în funcţie de personalitate şi poate, de lucruri care ne-au marcat până la momentul evaluării.

Ştiu oameni care traiesc pentru o casă, de exemplu. Asta e visul lor, să aibe o casă şi nu-i nimic condamnabil în asta. Se aruncă oamenii în datorii, muncesc în 10 locuri, mănâncă mai prost şi se îmbracă mai prost numai şi numai să-şi vadă visul cu ochii. Uneori, în vârtejul în care sunt prinşi, mai uită de copil sau îl implică p-ăla micu în construcţia propriului lor vis. Visul copilului normal, de condiţie medie, nu e musai să aibă casă pe pământ, cu temopane, să ştii! Visul lui e să se dea cu sania, să joace fotbal, să înoate, dar în ambiţia noastră nemăsurată de-a le „arăta tu” tuturor cine eşti şi ce poţi, copilul e obligat să-şi aducă obolul la „vis”. Visele lui se pierd, şi propria ta personalitate o înlocuieşte, cătinel, insesizabil, pe a lui.

Îmi vine în minte acum că altora le plac maşinile, trăiesc pentru maşină. O schimbă anual, se duc „în Germy” să-şi ia alta de îndată ce a apărut modelul cu opţiunea de şters automat pantofii la viteze mai mici de 20 km/h. Maşina e lăcuită frumos, săptămânal, impozitul e infernal şi CASCO astronomic, dar frate, ce vrei? E norma ta de reprezentare, o ai şi gata, toţi ar trebui să suspine de invidie în spatele tău, ştii tu, fix atunci când se face la semafor din roşu-verde şi tu faci cauciucurile să fluiere nervoase pe asfalt. Copilul are tot ce vrea, dar undeva, fără glas, parcă se marchează un teritoriu strict între „obiecte”, ştii? Tu ai, copile, jucăriile tale, io o am şi io pe-a mea, merit şi io ceva la cât muncesc, vez’ să n-o zgârii. Nu pune mă mâna pe bord că abia am lustruit-o, vez’ bă c-ai atins geamu’ cu nasu’, ce dracu’ faci ?

Altii cresc copii ca să-i îngrijască pe ei, la bătrâneţe. Poftim? Păi da, să aiba şi de noi cineva grijă când n-om mai putea… Aha. Deci tu vrei un asistent social…

Şi-aş putea să continui mult, ba cu dependenţa de serviciu, ba cu goana după funcţii, cu „firma” dacă eşti patron, etc.

Nu ştiu cum eşti tu, dar eu traiesc numai pentru copilul meu!

Atat!

Am strictul necesar şi tot ce e în plus investesc în ce vrea el, cu condiţia să nu fie moft sau superficialitate. Acum îi place MTB-ul, şi tot ce am eu merge spre MTB: bani, timp, alte resurse, efort. Dacă de mâine fiul meu va vrea să facă… or’ce, paraşutism de exemplu, de mâine seara voi începe să citesc despre mătasea de paraşută, modele, portanţă, manevrabilitate, curenţi de aer, gravitaţie şi avioane.

În altă zi, poate va vrea să fie pilot de curse. Te asigur că din seara acelei zile voi începe să ştiu tipuri de cauciucuri, tehnici de derapaj controlat, echipament, costuri, cluburi.

Poate tu nu mă-nţelegi, dar asta numai din cauză că te crezi veşnic.

Eu imi traiesc viaţa ca şi cum ar trebui să mor la toamna! E un lucru relaxant în asta, până la urmă. Ca o eliberare aşa…

Primavara, prin Martie, mulţumeşti lui Dumnezeu că ţi-a mai dat un an, apoi începi să gândeşti: Băi, mai am de trait 6 luni. Ce naiba pot face io în astea 6 luni ca să conteze pentru fiul meu. Are 9 ani, maşina, degeaba-i rămâne dacă păţesc ceva, casa, oricum i-o ia banca dacă am luat un credit scadent taman când fac io 70 de ani, deci dacă io mă duc pe … luncă, tot fără nimic rămâne.

Dar viaţă ? Dacă-i dau … viaţă? Clipe din viaţa mea, secunde din secundele mele, toate care le pot eu da să fie ale lui?

Aşa s-a facut site-ul asta. Zi dupa zi, secundă după secundă, munte după munte.

Am crescut împreună, eu cu fiul meu, ca doi fraţi buni, ştii? Aşa am visat eu să fie, dintotdeauna. Unele lucruri nu le-am putut face, încă, dar poate-o să putem, înainte să vină toamna!

Ştii… cine stie?… Poate Dumnezeu ne mai dă un an şi-om prinde şi primăvara viitoare. Încă un munte, un râu, o vale, o cursă nebunească, pe bicle, în doi, ca atunci când, după o urcare grea, ne dăm drumul la vale cu 50 de km pe oră şi strigăm din adâncul plămânilor cât ne ţine gura:

„Fericiiiiiireeeeeeeeeeeee….”

Io nu-mi pot dori decât ca Vlad să crească, să fie sănătos şi să ajungă să citească acest site, apoi să mă întrebe nedumerit:

„Ce dracu’ ai avut, frate, când ai scris textul ăsta?”.

Şi eu însumi să fi uitat de ce-am scris, să fi uitat de centre universitare, de clinici sau doctori, şi să-i răspund că doar făceam un eseu nereuşit de retorică literară.

Atât!