Capacul Râmețului

Versiunea revizuită a acestei postări se găsește aici:

https://vladfaur.ro/ro/blog/show/21capacul-rametului/

În 21.07.2013 am făcut cu Dom’ Vladu, în Trascău, cea mai grea tură din acest an până acum:

Valea Mănăstirii – Râmeț – Brădești – Cheia – Boțani – Dealu Geoagiului – Tecșești – Răicani – Valea Mănăstirii

Salut!

Multe ture am făcut de când n-am mai scris, dar o să-ți vorbesc despre ultima, celelalte urmând în zilele de mai apoi.

Mă distram deunăzi gândind că „mountainbike” alatură cuvintele „munte” și „bicicletă”. Până unde „munte”? Și cât din „bicicletă”? Răspunsul, probabil este: „până unde vrei și cât vrei”, iar tura asta are o legatură strânsă cu acest răspuns.

Sunt sigur că ai observat, dacă faci parte cumva din viața muntelui în vreun fel, că mountainbike-ul la noi a început să aibă și un curent de anduranță, din ce in ce mai clar conturat, chestii inalte, abrupte, tehnice, lungi, intense, expediții în care sprintul nu mai are valoare aproape deloc, doar dozajul efortului, camaraderia, echipa, înțelegerea celuilalt, pregătirea tehnică, dorința de-a sta pe pedale prin locuri pe unde „no one has stand before”. Cam astea-i plac și lui Vlad, poate și cu puțin ajutor din partea ălorlalți acăseni.

No, acuma, nimeni nu face încă așa ceva pentru copii în patrie, așa că noi le construim singuri și un astfel de event este și această tură, o tură grea, feroce chiar! 1600m de urcare în 35 de km… nu în 100 de km! În 35. Intens! O tură pe care Alex Faur, denumit de prieteni Dom’ Vladu, la cei 10 ani ai săi, a reusit s-o înceapă cu zâmbetul pe buze, s-o facă și chiar s-o termine la fel. Dozajul efortului pentru un profil de traseu cu 6 urcări, din care 2 pushbike-uri lungi, a fost esențial la menținerea zâmbetului de care vorbeam.

No, în 21.07.2013, cum spuneam, pe la ora 10 dimineața eram la Mănăstirea Râmeț. Alungăm cerșetorii care te invadează acolo când e slujba de duminică și o luăm pe șosea spre punctul de start. Ideea era să urcăm în Râmeț-sat pe serpentinele care urcă din Valea Mănăstirii. Cățărarea are cca.6 km cu o pantă medie de 8.1%, diferența de nivel de 465m, iar Vladu a făcut-o integral, cam cu 4.5km/ora.

Ajuns în Râmeț-sat, o iei în stânga, spre Brădești. Mergi o vreme pe creastă aproximativ la același nivel de altitudine, pe urmă urci pe Tarcău cam 1 km cu panta de 10%. De-acolo e simplu, îți dai drumul în Brădești și te oprești la intersecție. Acolo e și magazinul, unde o copilă îți vinde Fanta sau Cola, la alegere. Din Brădești o iei spre Cheia, prima dată pe potecă. Poteca e din ce în ce mai puțin umblată, păcat de ea…

Aproape imediat ajungi pe coama unu deal foarte înclinat, unde noi ne-am fi putut da drumul, poate, dacă ne lăsam mult-mult în spatele șeii, dar iarba era udă și oricăt de ușor țineai frânele tot alunecai. Am coborăt deci pe lângă, nu mult, cam 2-300m. De pe dealu ăsta vezi Dealu Geoagiului și te gândețti cât mai ai până acolo, apoi intri în pădure și-o iei pe o potecă tehnică. Mergi o vreme așa, fără să te bucuri integral de potecă, cum ai vrea, datorită copacilor căzuți în drumul turistic. Ai parte de coborâri tehnice, pe pietre, bare de apă, noroi, rădăcini… Traseul acesta, curățat de copacii căzuți, ar face un traseu de mountainbike pe potecă perfect.

Ieșim într-un luminiș și dăm să trecem un pârâu, cam în dreptul unei case cu stupi tradiționali. De-acolo ne ia în primire un câine mare, alb-gălbui, prietenos. Merge înaintea noastră, pe potecă, întotdeauna pe marcaj. Dacă întârzii puțin, te așteaptă, stă des să verifice dacă vii și-și marchează des teritoriul, probabil ca să-și lase semne de întoarcere.

Ajungem în Cheia. În curtea școlii un bărbat stă la soare și citește, pe un izopren. Câinele, botezat de Vlad „Cioban”, se apropie prietenos de el. Omul întinde mâna să-l mângâie, când se trezește mușcat de mână, pur și simplu, din senin! Mă reped în curtea fostei școli, scot aparatul cu ultrasunete pentru situații grave, pe care oricum nu l-am folosit niciodată, și apăs butonul. Nici un efect. Omul îl sperie cu un topor, fără să-l lovească, desigur, eu pun mâna pe un retevei. Bat cu lemnul în pământ. Nici un efect, câinele nu se sperie deloc. Țipăm la el să-l alungăm, nimic!

Omul e rănit la deget, îi curge sânge, merge să se spele, câinele stă liniștit sub o masă, noi ne mâncăm sandviciul, bem o gură de Fanta și dăm să plecăm. Trecem râul spre Boțani. Cam cât a durat să zică Vladu „bine c-am scăpat de el”, că iată, câinele în fața noastră pe potecă, continuând jocul. Nu ne face nimic, n-are treabă cu noi, se comportă ca un câine dresat să fie ghid. Merge, găsește o umbră, așteaptă, iar merge, privește în urmă dacă venim. Drumul e în urcare, e pushbike și înaintăm greu. Când vede că nu venim, ne dă ocol și se pune pe potecă în urma noastră, ca și cum ar vrea să ne împingă. Ne trece prin minte și faptul că ne consideră oi și râdem amândoi ca zăpăciții.

Gata și urcarea. Imediat ce e gata urcarea, întâlnești două case, una din ele cu un car tradițional la „garaj”:

Aici câinele o ia înainte și se apucă să latre nervos la ceva. Erau trei cai. Incredibil, câinele ăsta avea grijă de noi. Continuăm până aproape de Valea Ivășcanilor, nimic diferit în comportamentul câinelui.

Întâlnim doi drumeți, ea și el. Sunt prieteni cu omul care citea în Cheia, cel mușcat de câine. Le povestim pățania, oamenii se miră foarte. Îl cunosc pe câine, ne spun că se cheamă Boc. Îl strigăm pe nume dar nici vorbă să reacționeze. Un ultim pushbike ne scoate în Dealu Geoagiului, unde îl pierdem pe Boc. Sau el pe noi. Mergem până în șaua de unde ne dăm drumul spre Tecșești. Facem a doua oară săptămâna asta coborârea pe pietre din Cheile Tecșești, Vladu e tot mai bun.

În Răicani, un scurt pushbike ne duce pe drumul de unde, pe sub vf.Lat și vf.Prisecii, ne dăm drumul pe poteca tehnică spre Valea Mănăstirii.