Versiunea revizuită a acestei postări se găsește aici:

https://vladfaur.ro/ro/blog/show/i-wheel-for-moinesti-2016/

Duminică, 18.09.2016 Vlad a participat la I wheel for Moinești, o competiție de MTB.

Ochisem cu Vlad demult concursul ăsta, încă de anul trecut și na, am luat-o a treia oară anul acesta spre Miercurea-Ciuc apoi am trecut prin Pasul Ghimeș-Palanca.

Pasul ăsta e așa: din Miercurea-Ciuc urci o vreme pe un drum foarte bun până într-o șa, apoi cobori mult și lin până în Comănești, dar pe un drum care te zguduie puțin, nu-s gropi, dar asfaltul e turnat peste vechiul drum de beton.

De cazat ne-am cazat la Comănești la o pensiune care se chema Cabana Șoimul în niște condiții superbe la niște prețuri super rezonabile. Oamenii din zonă, de asemenea, incredibil de ospitalieri și amabili.

După cazare am mers în Moinești să vedem cum arată traseul. Exact înainte de strada Oșoiu, unde începea prima urcare, ne strigă un biciclist. Era Sebastian Vrînceanu, care avea să fie și gazda evenimentului de a doua zi:

-Unde mergeți?

-Vrem să dăm și noi un ochi pe traseul de 10 km…

-Păi e aici, o luați pe următoarea stradă, dar să știți că nu e simplu traseul copiilor.

Am dat o roată traseului și am fost impresionați, era exact cum ne așteptam, solicitant pentru un copil, urcări grele, coborâri de viteză, trail, serpentine, ceva foarte-foarte fain!!

Cum lipseam întregul weekend de-acasă și începuse deja școala, Vlad avea de făcut teme, așa că am revenit la pensiune. Mai în glumă, mai în serios l-am amenințat că fără teme nu-l lăsăm la concurs a doua zi. 🙂

Bonusul pentru temă a fost o porție de papanași pe care i-am numit carbo-loading. 🙂

A doua zi, la start, unde ne-am văzut cu familia Tămîrjan, apoi eu am luat-o pe jos să pozez prima urcare. De pe drum ți se dezvăluia o panoramă foarte frumoasă a orașului…

Drumul trecea printre sonde, era pitoresc și interesant pentru un ardelean, care vede sonde destul de rar.

De pe deal auzeam numărătoarea de start pentru elite, apoi în scurt timp am văzut plutonul. Trec elite, trec adulți apoi aud numărătoarea copiilor.

Pentru copii partea grea a fost spre finalul urcării, pentru că primii copii au ajuns ultimii adulți care se dăduseră jos pe urcare. Evident copiii trebuiau să facă slalom printre aceștia…

…așa a ajuns Vlad să pedaleze pe un ogaș plin cu pietre, a derapat și a pus piciorul jos. S-a supărat puțin dar s-a suit iute înapoi în pedale.

Să nu înțelegi cumva că pun asta la minusuri, dimpotrivă! Copiii au fost nevoiți să caute trase și s-au simțit puternici depășind adulți, a fost chiar fain!

După urcare a venit o coborâre destul de lungă și rapidă.

În fine, trece vremea, eu pozez copii… Din capătul primei urcări, puteam vedea serpentinele pe care urma să vină Vlad, dar pe coborâre apare alt copil, un copil care nu era nici Vlad, nici Alin Toader, despre care știam sigur că poate ține pasul cu Vlad. Aștept destul de mult și Vlad nu mai vine.

Eram cumva nedumerit, că e greu să-i dai CHIAR atâta distanță lui Vlad. În fine, apare și el, destul de motivat și o ia valvârtej la vale către finish.

Sun la mami lui, care era la start, să-i spun că apare și e pe doi. Între timp văd tricoul Trek a lui Alin Toader pe serpentine. Îi fac galerie, îi spun că e pe trei și îl văd cumva nedumerit, chiar contrariat.

Mă sună mama Vladului de la finish, căăă:

-…copilul care a terminat înaintea lui Vlad a fost descalificat că n-a trecut prin toate punctele de control…

Mai târziu, vorbind cu Vlad și Alin, am aflat pe unde a fost scurtat traseul și abia atunci am înțeles nedumerirea lui Alin care se știa pe locul doi, iar eu îi spuneam altceva…

Vlad a terminat deci pe unu. În așteptarea premierii copiii au explorat parcul orașului, un parc foarte frumos cu alei în pantă, foarte îngrijit.

Cum mai aveam vreo trei ore bune de așteptat, scoatem laptopul să urcăm cursa pe Strava și Vlad se grandomănește cu două kom-uri. Îl dezamăgesc spunându-i că anul acesta e prima oară când vor trece și elitele pe acolo, deci va fi KOM numai încă o oră, maxim două, ceea ce s-a și întâmplat. 🙂

Îmi trece prin cap să-i pozez moțul de care e foarte mândru și pentru care a așteptat aproape un an. Nu știam atunci că n-o să-l mai văd, pentru că școala românească n-a ieșit cu siguranță din comunism, iar Vlad a fost nevoit să și-l taie. Nereușind să-și îndeplinească menirea de a șlefui caractere, școala românească distruge cu voluptate personalitatea copilului.

În fine, vine momentul premierii, cu cupe, medalii și… bani. A fost prima dată când Vlad a câștigat un premiu în bani de unul singur, așa…

Într-o piațetă din Moinești este desenată o hartă, iar Vlad vrea să-i fac o poză din care să reiese cum e România la picioarele lui…

–Mai bine dă-te mult în stânga ta, îi strig, dar el nu înțelege încă, e copil…

A fost un eveniment deosebit, foarte-foarte fain!

Foarte mulți oameni implicați, voluntarii din punctele de control foarte bine instruiți, nu știu cum să-ți spun… nu erau lucruri deosebite în sine, dar toți puneau umărul cumva, se simțea că puneau suflet în ce făceau. Spre exemplu, pe scenă era un podium mic pe care voiau să-l schimbe cu unul mai mare. Un polițist de la circulație, deși nu l-a chemat nimeni, și-a pus cascheta jos și-a pus umărul să care noul podium. Apoi organizarea foarte faină, când ajungeai pe ultima urcare cei de la punctul de control anunțau la finish iar Sebastian Vrînceanu te ținea la curent, ceva gen:

-Suntem anunțați că primul concurent de la traseul B ajuns în punctul de control de pe Oșoiu este Bartha Levente, va ajunge la finish în cca. 5 minute…

… cam așa, adică cei care așteptau concurenții se simțeau cumva incluși în joc.

No, fain-fain, mi-o plăcut mult, iar Vladu e încă în extaz deși au trecut trei zile!

Poze am pus pe Facebook.

Să fii bine!