Oaşa-Păltiniş…

Iau rucsacu, beţele, prind izoprenu şi-o tai să fac creasta Cindrelului solo. Tata mă aştepta cu sufletul la gură, abia aşteaptă să simtă miros de brad în nări. Sporovaiesc cu tata despre Sadoveanu, despre cum îi plăcea aluia să vâneze prin zonă, despre probabilitatea ca el să se fi deplasat cu căruţa în vânătorile sale. Sună Aripocu’. Căăăă… dac-am ajuns. Îi explic io ce şi cum iar el îmi urează ploaie. Îl injur delicat…

Când mai erau vreo 15 km până la Oaşa, drumul… blocat de bolovani…

Mă rog, ajungem la cabana Oașa, găsesc o viroagă, consider eu că pe acolo ar fi ok şi încep să urc. Nu urc 30 de metri că mi se înfăţişază un peisaj dezolant. Fără îndoială o furtună recentă cumplită a smuls practic din pământ, cu rădăcini cu tot, brazi înalţi de zeci de metri. Mă strecor cu greu printre ei şi găsesc în sfârşit primul marcaj. Nu-mi mai bat capul cu marcajul, pe orice drum aş merge, dacă urc e ok.

Mă opresc să-mi trag sufletul. Cinşpe ani de fumat şi-au pus amprenta pe plămânii mei puţin… simt fumul de Marlboro cum îmi iese prin pori… Nu stau mult. 10 minute. La vreo ora de la cabană încep să văd golul alpin. Imediat după aceea vârful Oaşa Mare, materializat printr-un brad rupt şi vopsit de cei de la Ocolul Silvic. Drumul e din ce în ce mai omenesc, mă simt ca la o plimbare prin parc.

Drumul coteşte puţin şi zăresc Stâna Domnilor, undeva în dreapta jos. Ciobanii şi oile erau în stânga, pe deal, relativ departe de mine, vreo zece minute. Un cioban se uită curios la mine de pe deal, nu-i disting faţa. Puţin după aceea, văd câinii fugind în jos. Câinii erau prea departe ca să vina singuri, deci conchid că idiotul i-a asmuţit ca să se amuze. Dau jos rucsacul îl pun în faţă şi mă întorc spre stânga, cu faţa către deal. Bat cu beţele în pământ. Un câine negru, jerpelit împreună cu unul alb lăţos, care veneau din partea dealului se opresc. Câinele care stătea în faţă pe potecă se alatură celor doi din stânga. Mă privesc în tăcere. În general, câinii ciobanilor mai mult latră decât muşcă. Treaba lor, cred, este să te oprească până vine stăpânul. Te şi rogi un pic, tre’ să recunosc…

Drumul Turiştilor este exact cum sună… Mergi pe o potecă largă cam cât Bulevardu’ Magheru iar panta e rezonabilă… mai că nu ştii că sui. Ceva nori, doar uneori soarele se iţeşte şi bate din spate aruncându-mi o umbră imensă pe deal. Îmi vine în minte că, probabil, pe-aici a trecut povestitorul când a inventat expresia “zi de vară pâna-n seara…”. Seara se apropie, adierea e uşoara, norii în jurul soarelui au tente sidefii. La noapte plouă. Ştiu asta şi de pe www.meteo.ro.

Ajung într-un fel de şa şi înainte se ghiceşte vârful Şerbota Mare. Mă gândesc dacă să-l urc, apoi mă gândesc ca e mai ok să rămân în şa că-i mai protejat de vânt. Scot cortul şi-l întind… Îmi fac de lucru cu apusul, constat că sunt pe un culoar aviatic. Toate avioanele merg spre vest. Câmpul, iarba, greierii, păsările… Eu… în iarba relativ uscată pe spate privind cerul. De-aici, în apus, se văd Făgăraşii… Doamne ce aproape par !!!! Îmi pare suficient s-o iau puţin peste crestele Lotrului şi ajung la ei… Disting parcă chica Pietrelor şi Şaua Apa Cumpănită, Surul şi Capul Surului.

Mă pun în sacu’ de dormit cu polarul pe mine. Stau privind tenda cortului, e ingemanare între noapte şi zi. Se-aude câmpul alpin punându-se la somn. Adorm… Mă trezesc oarecum inconfortabil. Ce naiba? Desfac fermoarul de la sac. Shit… Mi-era cald să mor. Aproape aţipesc când aud ceva pe lângă cort…

Măh… urs n-are cum fi… Câne, n-ar trebui să ajungă de la stâna până aici… Ascult şi-mi pare că e o rumegătoare. „Vro căprioară”, îmi zic… Dau cu dosul palmei în cort şi-i strig:

„Hei… cineva vrea să doarmă p-aici…”. Încetează.

Mi-amintesc că sunt la intrarea în Platoul Diavolului şi-mi spun zâmbind că poate vreun diavoluţ mai mititel îşi găseşte de treabă p-acolo. Noaptea, ca prin vis, aud ploaia… Bătea cu picuri nu mărunţi în tentă… Mă bucur…

Dimineaţa vine pe neaşteptate. Mă trezesc brusc la şase fix. Ies… O ceaţa de s-o tai cu cuţitul. Mă uit la ea şi mă gândesc că nu se va ridica până pe la 11. La naiba! Tre’ să plec aşa. Ceaţa era rezonabilă totuşi… Platoul Diavolului e puţin arid, n-ai ce vedea dar aşa, cel puţin, descoperirea marcajelor în ceaţă îmi pare un joc interesant.

În 100 m misterul diavoluţului de risipeşte:

Era un mieluşel rătăcit… Mi-e tare milă de el când îl văd zgribulit lângă marcaj. Stâna Domnilor e la vreo 2-3 ore în urmă, n-am ce-i face… Sunt sigur că-l vor găsi câinii când se va ridica ceaţa și-l vor alerga către stână.

Trec pe lângă un vârf… E ceaţă şi bănuiesc că e vf. Frumoasa. Îmi imaginez priveliştea doar după marginea căldării Iezerului Mic. Deja banda roşie s-a unit de ceva vreme cu Banda Albastra (BA) care vine de la Padina Rudarilor. Continui pe ceaţă. Îmi zic că în ciuda balaurelii de la Oaşa traseul este marcat excelent. Fără veste, în ceaţă răsare o cruce. Începuse să bată vântul şi-l simţeam la mâini. Trag o poză cu Cindrelul (2244m) în ceaţă.

O iau spre Păltiniş. Imediat de la vârf începe coborârea, una destul de abruptă iniţial. Se atenueaza în 5-10 minute şi continuă o vreme aşa. Ca un facut, la 10 minute de la începutul coborârii, ceaţa se risipeşte lăsând o privelişte superbă atât înapoi spre Cindrel cât şi în faţă spre Şaua Cânaia, vf. Niculeşti, vf. Rozdeşti. Mă opresc în şaua Cânaia şi mă abat să pozez Iezerul Mare. Ceaţa se ridicase şi e superb.

Un indicator zice că mai am o juma’ de ceas până-n Şaua Şerbănei. Începe un vânt care aproape te doboară de pe picioare. Ajung în şa şi abordez Rozdeşti-ul. Trag tare… Marlboro, transpiraţie. Stau preţ de câteva minute pe curba de nivel întrebându-mă dacă să urc pe Rozdeşti sau nu. Nu urc… Totul e ok, dar mă enervează vântul asta aiurea… Privesc înainte, văd în sfârşit Bătrâna. În Şaua Bătrâna un izvor. Beau, aproape nu-mi vine să mă opresc. E ora 13.00, am facut 3 ore din Cindrel. Vântul nu bătea în şa, soarele încălzea cu o putere pe care n-aş fi crezut-o de dimineaţă.

Ajung în Poiana Găujoara, privesc stâna. Mă întâlnesc cu un tip, ne salutăm… Mă întâlnesc cu un alt tip de vro 45 cu un bebel de 10. Omu’ mă-ntreabă de unde vin. „De la Oaşa”, răspund… Tipu’ crede că glumesc sau că n-a auzit bine, aşa că mai face o încercare: „De la Muncel?”. „Nu, de la Oaşa… Oaşa Mică… Laaac… Baraaaj…”. Mă informează că mai am cam 30 de minute până jos…

Drumul prin pădure e superb, îţi vine să te muţi aici de tot… Ajung către capăt, se vede începutul asfaltului şi Cabana Nora Păltiniş. Pozez cabana împreună cu gipanu’ de lânga ea, pentru deliciul Aripocului, trec tunelul şi ajung la telescaun. Soare, vânzători plictisiţi la tarabe. Ajung la Casa Turiştilor.