Versiunea revizuită a acestei postări se găsește aici:

https://vladfaur.ro/ro/blog/show/maraton-tarcu-2011/

La maratonul din Ţarcu ne-am hotărât să mergem încă din aprilie.

Prima oară am aflat despre maraton de pe site-ul Hoinarilor, unde se punea încă sub semnul întrebării problema organizării competiţiei. Din păcate noi suntem prea mici şi nu foarte bogaţi ca să putem face ceva ca să-l ajutăm pe Alin, aşa că în şedinţă de acăseni ne hotărâm că singurul lucru care-l putem face este să participăm.

Ok, ok… participăm, da’ e mult de mers 33 de km, iar noi n-avem nici experienţă de concurs, n-avem nici antrenament, ba mai mult, Domnu Vlad nici nu se obişnuise încă bine cu MTB-ul şi cu schimbatul de viteze. Se hotărăşte în consiliu că e nevoie de experienţă competiţională.

Întrebări chinuitoare ca: „Ce e aia pachet de concurs?”, „Cine îţi dă numărul de pe biclă?” sau „Cine îţi zice când ai câştigat?” îl preocupau insistent pe Alex.  Mai mult pentru a încerca un răspuns la aceste întrebări ne-am înscris la cursa pentru copii de la Valea lui Liman.

Ştii deja că acăsenii nu fac lucruri la întâmplare, aşa că am studiat concursurile trecute, am verificat palmaresul copiilor buni, turele, realizările, vârsta… Ţinta noastră era locul trei, dar Alex a ieşit primul după cum ştii dacă mai citeşti pe-aici.

La Valea lui Liman l-am cunoscut personal pe Alin, i-am promis că ne vom înscrie şi chiar am făcut asta cât de repede am putut, varianta Family fiind deja întipărită în mintea noastră. Ce ture am mai făcut între timp mai poţi citi pe-aici, dar îţi spunem că unele sunt ture grele, ture la care chiar şi tu ai sta să te gândeşti înainte de a le face.

După 1 Iunie au început ceva probleme între acăseni, asta din cauză că Alin a introdus curse de Ursuleţi şi Lupişori. Domnu Vlad are 8 ani, deci ar fi Ursuleţ, iar Dumnealui se vedea deja din nou pe cea mai înaltă treaptă a podiumului. Acăsenii mai mari au decis că e bine să stopeze tendinţa de a obţine victorii facile şi cu orice preţ, la urma urmei ţelul creşterii unui copil este reprezentat de modelarea caracterului său. Ştiam că Alex putea căştiga la Ursuleţi dar s-a luat decizia să mergem la Family, asta pentru a încuraja munca, efortul şi însuşirea tehnicilor din MTB.

Acestea fiind zise ne-apucăm să studiem traseul. Timpul limită de ajungere în Şaua Jigorii, poreclită de noi Jigodia, era de două ore. De terminat cursa ştiam că o vom termina, cu limita asta de două ore aveam noi ceva probleme. Stabilim deci scopul şi gândim strategia.

Scopul este să terminăm! N-avem nici o pretenţie la nici un podium! Avem 8 ani, trebuie să terminăm, să luăm diplomă de finisher! În două ore în Jigorii! Atât ne trebuie ca să fim finisheri, restul putem face cu uşurinţă.

Studiem cu Domnu Vlad profilul de înălţime şi ne stabilim etapele:

Etapa I – Poiana Mărului – Intersecţia cu Valea Şuculeţului, 5.4 km, 352m creştere de cotă, panta medie 9%.

Etapa II – Intersecţia cu Valea Şuculeţului – Bifurcaţia Şaua Jigoriei-Muntele Mic, 4,59 km, 305m creştere de cotă, panta medie 8.4%.

Etapa III – Bifurcaţia Şaua Jigoriei-Muntele Mic – Şaua Jigoriei, 1,98 km, 168m creştere de cotă, panta medie 11.4%.

Atât! Restul nu mai conta, restul ştiam că putem!

Stabilim timpii ţintă de etape la 40′ – 40′ – 30′, asta însemna să ajungem pe Valea Şuculeţului la 10.50, la bifurcaţia spre Muntele Mic la 11.30 şi în Jigoriei la 12.00. Ne rămâneau astfel 10 minute de rezervă.

S-a dat startul şi-am pornit. Cine trebuia să ne depăşească ne-a depăşit, dar mergem alături de cei ca noi. Ajungem la confluenţa cu Şuculeţul la timp. Stăm cinci minute pe pod împreună cu alţii şi începem să biciclim din nou.

„Jigoriiiiiii… veniiiiiiiim!!”

Pe drum cunoaştem familia Dumitrache care îl susţine pe Alex din tot sufletul, este evident asta. Mulţumim familiei Dumitrache! Începe o porţiune în care putem sta pe biclă şi băgăm cât de tare putem. Suntem atât de singuri pe drum că ne e teamă că ne-am rătăcit, dar GPS-ul zice că suntem bine. La bifurcaţie ajungem la timp şi speranţele ne revin.

Gata! Doi km în 30 minute, hai măăăă că se poaaaaaateee, ăsta-i timp mediu de trekking, deci ajungem şi numai dacă împingem. Întâlnim o doamnă alături de care împingem o vreme. Se cheamă Bereczki, Dumneaei nu participă, soţul dânsei şi fetiţa de 11 ani sunt în concurs. Vlad se plânge că nu l-am lăsat la Ursuleţi, doamna îi spune că ăsta e dom-le maraton, nu cursa aia de bebeluşi. Doamna ne-a văzut câteva ture de pe acasenii.ro, sunt şi ei pasionaţi tare, bagă Padiş şi Vlădeasa la greu. Povestind, timpul trece mai uşor, se întrevede o curbă şi panta se atenuează.

Surpriză! Suntem în Jigoriei, ‘rar ea să fie de jigodie!

Oprim la realimentare, suntem leoarcă. Îmi pun apă în bidon, Alex ia o banană şi plecăm. Suntem finisheri mă! Auzi? FI-NI-SHERI Simt asta! Împing biclele să mănânce Ax banana, apoi urmează porţiuni ciclabile. La una din urcări aud o voce din sens opus:

„Hai, hai, împinge, nu mai sta, eşti bărbat doar, hai că mai ai un km jumate!”

Ridic privirea, văd un bărbat şi o fetiţă coborând val-vârtej şi intuiesc că e cealaltă parte a familiei Bereczki. Mulţumim încă odată frumos de tot pentru încurajări, au contat enorm, imediat după asta Vlad mă întreabă dacă putem încuraja şi noi alţi competitori. Păi cum să nu putem?

Nu-mi dau seama cum am ajuns la Cuntu, timpul a zburat parcă. Bem două energizante. La Cuntu îl cunoaştem pe celebrul cicloturist Ştefan Hodi. Îi spunem că admirăm performanţele sale, dar acesta, cu multă modestie, ne zice că performanţe au făcut copiii lui, că ei au mers prin Europa pe bicicletă la vârsta lui Alex.

Plecăm. Pe drum, urmând exemplul frumos de la familia Bereczki, Alex îi încurajază pe toţi cei ce merg spre Cuntu. Aproape de Jigoriei ne ajunge Ştefan Hodi, cu fetiţa pe scăunel. În Jigoriei nu mai oprim, îi dăm la vale pe forestier. Drumul e pietros tare iar Alex are roţi de 1.75, bicicleta dansează pe pietre până când e gata-gata să ajungă în vale. Avem şi cauciucuri de 1.95 dar nu găsim camere pentru ele. Mă sperii rău dar apreciez instinctul lui Alex de a pune piciorul jos fix pe marginea văii. După incident o lăsăm mai încet, vrem doar să fim finisheri, nimic altceva!

Pe dreapta îl întâlnim pe Ştefan Hodi cu bicicleta întoarsă. Oprim să-l întrebăm dacă putem ajuta. Are a doua pană şi nu mai are cameră. Avem noi! Din păcate Dumnealui are roţi de 28″ iar noi de 26″ deci nu-l putem ajuta. Ne spune să mergem, să terminăm… Plecăm cu inima îndoită.

La vale vin cei de la Race şi Maraton. Ne strigă pe unde vin, astfel că învăţăm şi noi. Probabil că am încurcat unul-doi concurenţi, lucru pentru care ne cerem scuze.

Ajungem la finish într-un ropot de aplauze pentru Domnu Vlad. Îmi dau lacrimile, cât cred io că sunt de dur. Alex e finisher frate! Finisher la primul maraton din viaţa lui.

Stăm o vreme să ne revenim apoi ne mâncăm gulashu’. Ne salutăm cu Cezar Jipa şi ne pozăm cu Dumnealui, apoi cu Ştefan Hodi care a ajuns pe pană, dar pe bicicletă, cu copil cu tot.

La premiere suntem anunţaţi pe I, lucru care ne uimeşte foarte. Bereczkii trecuseră pe lângă noi doar, deci numai dacă s-a întâmplat ceva, dacă au avut pană sau de-astea… Ne lămurim că suntem pe doi, lucru care ne uimeşte oricum, nu speram la vreun premiu! Ne-am dus în Ţarcu să terminăm, voiam cu disperare păcătoasa aia de diploma de finisher, parcă făcuserăm un fix!

A! Am uitat să spun! Ăsta a fost primul lucru pe care l-a făcut Vlad-Alexandru la finish. A mers să ia diplomele de finisheri! Restul a fost doar un vis fumos. 🙂

Încă odată, mulţumim familiei Dumitrache pentru încurajări, mulţumim mult de tot familiei Bereczki pentru susţinere şi fair-play, mulţumim Ştefan Hodi şi Cezar Jipa pentru exemplele de voinţă pe care ni le-aţi oferit.

Mulţumim frumos Alin Ciulă pentru şansa de a participa la acest maraton, acăsenii vor mai veni la gugulani!

Pozopovestea aici.

Pupici la toţi,

Acăsenii